Se împlinesc 25 de ani când Petre Țuțea a trecut la cele veșnice

petre-tutea

În august 1964, Petre Țuțea, cântărind doar 53 de kilograme și având sănătatea șubrezită, este eliberat din Aiud în urma decretului de aministie generală. Va fi prins de acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Încearcă să-și revină după „lunga călătorie în care fusese scos din viață”, redactând în anul 1965 un „Proiect pentru reforma economică a României” pe care îl trimite autorităților în dorința de a scoate România din criza politică în care se afunda: „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române. După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă”. În primăvara anului 1968, Securitatea îi întocmește o „fișă personală” în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”: „Fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus «să se bage slugă la dârloagă» autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală”.

Credincios principiilor de viață pentru care a suferit atât, continuă să nu facă niciun compromis cu regimul, prețul fiind o viață în lipsuri și sărăcie extremă. Va trăi până în 1989 din ajutor social, apoi până la sfârșitul vieții dintr-o pensie derizorie primită de la Uniunea Scriitorilor, locuind într-o garsonieră pusă la dispoziția lui Țuțea de către unul din tinerii care îi audiau conferințele improvizate. Renegat de sistem, fără drept de a publica decât sporadic în revistele „Familia” și „Tribuna”, Țuțea elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris sau confiscate de Securitate cum au fost „Tratatul de antropologie creştină” și copii ale proiectului „Prometeu”.

Revoluţia din decembrie 1989 îl prinde aproape strivit în ghearele sărăciei şi neputinţei, însă începe să fie înconjurat de tot mai mulți ziariști care îi difuzează interviurile în toate mediile, astfel încât popularitatea lui Țuțea devine fulminantă, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: țuțismul. Cu toate acestea, starea sănătății lui Țuțea se înrăutățește tot mai mult, în toamna anului 1991 fiind internat în spitalul Filantropia. Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de urmărire comunistă, Petre Ţuţea își primește sfârşitul cu sufletul împăcat, după ce se spovedește părintelui Constantin Voicescu, într-o rezervă a Spitalului Cristiana din Bucureşti. Înconjurat de ziarişti, marele filosof răspunde cu maximă lucidate întrebărilor acestora. „Domnule profesor, ar trebui scrisă o istorie a închisorilor comuniste, acolo unde dumneavoastră aţi fost batjocorit?”, se aude întrebarea reporterului. „Nu, pentru cinstea poporului român. Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român. Nu vreau să umilesc poporul român, jelindu-mă”.

Întrebat în continuare despre viitorul poporului român, Petre Ţuţea răspunde: „Cred în viitorul lui, de aia a şi suferit. Uite, acum dacă mă puneţi la zid pentru poporul român, aş striga: «Excelsior»”. Aflat la căpătâiul lui în ultimele licăriri de viață, un apropiat păstrează în amintire, șoaptele de rămas bun ale lui Țuțea: „M-a chemat şi mi-a spus: «Acuma, eu plec. Doamne, iartă-mă şi primeşte-mă şi pe mine în rândul celor care merită să fie judecaţi şi răsplătiţi!». Și a murit”. Îmbrăcat în haina smereniei până în ultima clipă petrecută pe pământ, este dus de la București la Boteniul natal cu o mașină care transporta morcovi. Înmormântarea are loc în ziua Sfântului Nicolae, drumul spre locul de veci, făcându-l într-un car tras de boi.

Copilăria lui Mihail Sadoveanu

mihail-sadoveanu

Anul 1880 îi găsește pe avocatul Alexandru Sadoveanu și Porfira Ursachi, locuind în strada Economului din Pașcani. Pe 6 noiembrie, ”în casa mamei”, așa cum e declarat la starea civilă, se naște, Mihail. Porfira, fată de răzeși, potrivit părerii tatălui ei făcuse însă o însoțire nepotivită cu un bărbat nepăsător la cele religioase. Consternare a produs vestea că pruncul a fost botezat într-o lege străină, cea ”catolnică”. Copilul a fost dus în grabă în satul bunicilor și rebotezet după legea ortodoxă într-o biserică apropiată, la Mitești. Naș i-a fost Teoader Cicea, care peste ani a ajuns personaj de povestire în ”Rătăcirea lui conu Teodoraș”. De altfel, aproape toate scrierile lui Mihail Sadoveanu au ca sursă pentru firul epic sau cel puțin pentru numele personajelor, fapte petrecute în viața sa. Continue reading

Forturile Bucureștiului- comorile uitate ale Capitalei

fort-bucuresti

Istoria centurii fortificate a Bucureștiului începe odată cu venirea pe tronul României, în 1866, a lui Carol I. Prințul de 27 de ani, discipol al celebrului feldmareșal Moltke, punea pentru prima dată problemă construirii unor forturi care să apere capitală în cazul unui pericol extern. Această era una dintre acțiunile sale prin care încerca să ridice standardul unei Românii rămase în urmă în mai toate domeniile. Lucrarea urmă să fie una de mare amploare. Continue reading

Povestea primului arc de triumf. Intrarea armatei în București după cucerirea Independenței

intrarea-armatei-in-bucuresti
„Mâne, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București. Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, când totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, când Camerele s-au dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpându-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii. Pe când o generație coruptă, fără de mândrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.

Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pământului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorții”.

Acestea sunt cuvintele cu care își încheia ediția din 7 octombrie ziarul Timpul. România trecea prin clipe confuze. Pe de o parte își obținuse independența, pe de alta însă jocul Marilor Puteri făcuse ca țara noastră să fie obligată să cedeze sudul Basarabiei către Rusia pentru a primi la schimb Dobrogea. Imperiul Țarist făcea un schimb: oferea Dobrogea, un teritoriu pe care nu-l stăpânise niciodată, și răpea din nou o parte a Moldovei. De aceea ziarul zicea „Camerele s-au dezonorat”. Frustrările legate de pierderile teritoriale au fost uitate însă în ziua când ostașii care luptaseră în Balcani se întorc în glorie la București.

Duminică 8 octombrie Armata Română își face intrarea triumfală în Capitală. La 8 dimineața fericitul eveniment se vestește cu 21 de salve de tun. La ora 12 Domnul și Doamna vin la Băneasa unde în mijlocul trupelor era un altar improvizat. Împrejurul altarului erau trofeele luate de la otomani. Mitropolitul ține o slujbă în timp ce în capătul șoselei Kiseleff se termina de ridicat primul arc de triumf din istoria românilor. La tribunele de lângă el se adunaseră înaltele autorități și corpul diplomatic. După terminarea serviciului divin Carol se pune în fruntea trupelor, trece pe sub arcul de triumf și intră în Capitală. Aici e întâmpinat de ajutorul de primar, deoarece în acel moment orașul nu avea primar și de delgațiile județelor și comunelor. Garda orășenească și societățile de tir erau înșirate în ținute de gală pe ambele laturi ale drumului. În Piața Teatrului începe defilarea propriu-zisă. După Domn vin: un pluton de „gendarmi”, răniți, drapele luate trofee duse de sergenții decorați, statul major, fanfarele, diverse batalioane și regimente, ambulanța, roșiorii încheind defilarea. Tunurile aveau ghirlande de stejar cu inscripția bătăliei unde fuseseră cucerite.

Tot orașul era gătit cu drapele și lampioane, o lume imensă alergase din toate colțurile României, așa că pe podul Mogoșoaiei nu se mai putea circula. Niciodată Bucureștii nu mai avuseseră un astfel de aspect de sărbătoare, poate cu excepția Unirii lui Cuza. Seara lumina lampioanelor făcea să fie zi. Cu acest prilej primăria a schimbat numele câtorva străzi. Podul Mogoșoaiei a luat numele de Calea Victoriei, strada Târgoviștei a devenit Calea Griviței, Podul de Pământ a fost rebotezat Calea Plevnei, Calea Craiovei a început să fie cunoscută drept Calea Rahovei, iar strada Germană a devenit Smârdan. Un parc, o stradă și o școală au primit denumirea de Basarabia pentru a nu se uita nedreptatea săvârșită de Rusia. Cu ocazia defilării s-a ridicat un arc de triumf. Se afla la rondul al II-lea de la Șosea. Pe capitel, sub statuia Victoriei era inscripția: ”Apărătorilor independenței”, apoi dedesubt era numele făuritorului monumentului, ”Orașul București”.

Mai jos, de o parte și de alta erau numele bătăliilor care aduseseră această clipă de glorie a Țării: Grivița, Opanez, Plevna, Rahova, Arcer-Palanka, Lom-Palanka, Smârdan, Vidin. Dedesubt erau inscripționate datele bătăliilor. De o parte și de alta, între două colonade, literele MM. LL. (leurs majestes) și fama (divinitatea ce întruchipa faima) cu trâmbița ei. La fel ca Unirea din 1918, intrarea armatei în Capitală a avut doar un singur fotograf. Pe Franz Mandy, originar din Budapesta, până în anul 1877 nu-l cunoştea nimeni, însă a fost suficient să imortalizeze trecerea victorioasei armate române pe sub Arcul de Triumf pentru ca faima sa să rivalizeze cu a veteranilor Szathmari şi Duschek, chiar să o depăşească.

După ce defilarea s-a terminat a fost dat un înalt ordin de zi: ”Bravi oșteni! Țara, prin delegații ei, împreună cu Capitala, împodobită ca niciodată și însuflețită de cel mai sacru simțământ al patriei recunoscătoare, vă primește astăzi și salută în voi nu numai pe eroii de la Grivița, Plevna,Rahova și Smârdan, dară chiar și pe aceia cari prin sângele lor, au pus pe fruntea României cununa independenței”.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici

Cum își petreceau timpul liber elevii de odinioară

scoala-odinioara

Pe băncile şcolii de altădată, elevul studia filosofia, dreptul, geografia, matematica, „ştiinţele fizico-chimice“, „ştiinţele naturale“, anatomia şi igiena, desenul, muzica, lucrul de mână, gospodăria, caligrafia, muzica vocală, lectura şi recitările frumoase, practica agricolă, dar şi datoriile omului şi cetăţeanului. Puţinul timp liber pe care îl avea în afara orelor de curs era bine drămuit. Continue reading

Cine a fost Papură-Vodă și de unde îi vine numele

papura-voda

“…s-a născut domnului nostru prea doritul fiul al lui, Io Ștefan voievod, dă-i mulți ani și viață lungă, Doamne.” Aceste rânduri le însemna pe ceaslov un diac la data de 14 iunie 1641. Filele galbene căpătau astfel viață, subliniind încă o dată bucuria lui Vasile Lupu de a avea un băiat, după ce în urmă cu un an răposase celălalt fiu, Ion. Continue reading

În 1939 germanii și sovieticii au ținut o paradă comună în ”cinstea” cuceririi Poloniei

Polen, Siegesparade, Guderian, Kriwoschein

Pe 22 septembrie 1939 la Brest-Litovsk trupele Germaniei naziste mărşăluiau alături de cele ale Uniunii Sovietice în cea mai ciudată paradă din întreaga istorie. Soldaţii a două ideologii autodeclarate ca inamice îşi dădeau mâna şi făceau schimb de ţigări după ce sfâşiaseră Polonia. Continue reading

Lupta de la Mirăslău- încleștarea care a dărâmat unirea lui Mihai Viteazul

mihai-viteazul

În istoria românilor nu mai cunoaștem un alt caz în care prăbușirea să fi urmat atât de repede momentului de apogeu precum la Mihai Viteazul. În istoria universală, păstrând proporțiile, e un singur caz asemănător, acela al lui Napoleon Bonaparte. La amândouă aceste mari figuri găsim o acțiune militară, purtând pecetea măreției, întinse cuceriri teritoriale, o înfrângere hotărâtoare (Mirăslău-Leipzig), apoi o reluare a acțiunii și, în cele din urmă, un sfârșit de legendă. Asemănarea merge și mai departe, în ce privește temperamentul: aceeași voință, aceleași izbucniri de orgoliu, aceeași repeziciune în hotărâri. Continue reading

Dem Rădulescu- ”Omul are nevoie de râs la nivelul celulei”

dem-radulescu

Actorul Dem Rădulescu (Dumitru R. Rădulescu) s-a născut la 30 septembrie 1931, la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de negustori. După terminarea liceului la Râmnicu Vâlcea, a trebuit să aleagă între sportul de performanță și actorie. A obținut chiar o stea de aur, la un campionat de amatori, la Râmnicu Vâlcea. A luptat în ring la categoria mijlocie. A debutat ca amator la vârsta de 17 ani, la un bal organizat de fanfara gării. Continue reading