Acum 100 de ani se realiza Marea Unire. ”Ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată”


unirea transilvaniei 1918

Ca urmare a disoluției Austro-Ungariei, națiunile Imperiului au căutat să își cârmuiască singure viitorul. Pe 31 octombrie 1918 la Budapesta s-a format Consiliul Național Român Central ca organism care urma să călăuzească destinele românilor din monarhia dualistă. Pe 6 noiembrie, de la sediul din Arad, s-a lansat ”Manifestul” prin care românii erau chemați să fie ”mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei” și ”demni de încrederea și sprijinul anticipat al națiunilor mai culte, ca fiecare popor și fiecare individ să fie egal îndreptățit și stăpân pe soarta sa”. Încă din primele zile Consiliul a luat în dezbatere modalitatea de înfăptuire a unirii cu România. Ca organ de conducere a fost desemnat un Mare Sfat Național. Se intensifică legăturile cu guvernul român care recomandă ruperea rapidă de Ungaria și unirea cu patria-mamă printr-o mare adunare națională ținută preferabil la Alba-Iulia.

Pe 18 noiembrie Marele Sfat Național lansează manifestul ”Către popoarele lumii” tipărit în română, engleză și franceză. După ce dezvăluia opresiunea exercitată de clasa stăpânitoare străină și refuzul guvernului de la Budapesta de a recunoaște poporului român dreptul la autoderminare, manifestul aducea la cunoștința opiniei publice internaționale poziția românilor: ”Națiunea română din Ungaria și Transilvania nu dorește să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârșire de orice tendință istorică stăpânitoare, națiunea română prin ființa sa însăși este întruparea democrației celei mai desăvârșite. Pe teritoriul său strămoșesc națiunea română este gata a asigura oricărui popor deplină libertate națională și organizarea sa în stat liber și independent o va întocmi pe temeiurile democrației, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condițiunilor de viață, ca mijloc al desăvârșirii omenești”.

Pe 20 noiembrie Marele Sfat Național a lansat Convocarea Adunării Naționale de la Alba-Iulia ”cetatea istorică a neamului nostru” pentru duminică 1 decembrie 1918. Convocarea începea cu „istoria ne cheamă la fapte” și preciza obiectivul ce trebuie realizat. ”În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor, principiu consacrat acum prin evoluțiunea istoriei, națiunea română din Transilvania și Ungaria are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.

Desemnarea delegaților la Adunare s-a făcut pe principii democratice, în adunări deschise, fiind aleși țărani, învățători, preoți, avocați, studenți, ofițeri, soldați, muncitori, meseriași, etc., reprezentând toate categoriile sociale, organizațiile politice și militare, societățile și instituțiile bisericești, culturale, profesionale. Miile de semnături de pe moțiunile adoptate în adunările premergătoare momentului de la Alba-Iulia confirmă baza socială largă a actului național. Ziarele, memorialistica participanților la evenimente ca și istoriografia problemei scot în evidență pregătirile febrile, emoțiile și entuziasmul clipei, mai ales în contextul aflării veștii unirii Bucovinei cu România.

În ajunul zilei celei mari a avut loc dezbaterea pe marginei proiectului de hotărâre. Sub președinția lui Ștefan Cicio Pop, s-a ajuns după dezbateri uneori aprinse, la un text ce armoniza diferitele propuneri, adoptat în unanimitate. Trebuie precizat că spre deosebire de alte zone ale Transilvaniei unde ordinea era asigurată de consiliile și gărzile naționale române, Alba-Iulia era o ”zonă liberă”, unde pentru a sublinia caracterul democratic al Adunării, nu fuseseră organizate astfel de entități.

La Alba Iulia au sosit 1228 de deputați/ delegați de drept sau aleși. Din toate ținututrile transilvane, bănățene, maramureșene, ungurene au venit în centrul celei dintâi uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul și pe „câmpul lui Horea” peste 100.000 de români. Erau prezente personalități de seamă, care fuseseră în primele rânduri ale luptei naționale.

În dimineața zilei de 1 decembrie s-au oficiat ”Te Deum-uri” solemne în cele două biserici românești. În sala Cazinoului, numită de atunci a Unirii, s-au întrunit delegații oficiali precum și alte persoane, inclusiv reprezentanți ai Basarabiei și Bucovinei. Președinte Consiliului Național Român Central, Ștefan Cicio Pop, a rostit cuvântul de deschidere, subliniind importanța istorică a momentului și misiunea adunării. După alcătuirea biroului Adunării și cuvântul președintelui acesteia, Gheorghe Pop de Băsești, care-i chema pe cei prezenți să clădească ”temeliile fericirii noastre naționale”, discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiș. După o incursiune în istoria românilor în teritoriile aflate pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă sub stăpânire străină, Goldiș sublinia caracterul actului ce trebuia înfăptuit.

”Legea trainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omenești pe cărarea civilizațiunii ce duce spre desăvârșire. Omenirea instinctiv urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoașterea necesității de a sintetiza libertatea individuală și libertataea națională într-o unire superioară a societății omenești. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârșirea celor două libertăți: individuală și națională”. Libertatea națiunii române însemna unirea cu Vechiul Regat, iar această unire va fi garantată prin asigurarea ”tuturor neamurilor și a tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc acelorași drepturi și acelorași îndatoriri”.

În continuarea discursului Goldiș a supus aprobării „Rezoluția de unire”. La punctul I se prevedea ” Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre. ”

În celelalte puncte se prevedeau organismele ce urmau să asigure tranziția până la unirea deplină și drepturile și libertățile pentru toate națiunile locuitoare în Transilvania. O mențiune specială era făcută la punctul V ” Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România” în timp ce la punctul VIII se spunea ” Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei”. În discursul său, Iuliu Maniu ruga Adunarea Națională să primească proiectul de rezoluție „pentru a întemeia pe vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială”.

După aceste cuvântări, Gheorge Pop de Băsești a supus spre aprobare Rezoluția de unire, care a fost adoptată în unanimitate. Pe ”câmpul lui Horea”, cei peste 100.000 de participanți erau ținuți la curent cu desfășurarea lucrărilor din sală. Mai mulți vorbitori au subliniat valoarea istorică a momentului, iar hotărârea de unire a fost primită cu un entuziasm de nedescris. La anunțarea adoptării Rezoluției de unire, nota un participant la adunare ”O sută de mii de români adunați în jurul tribunelor, uniți în același cuget și aceleași simțiri, cu același foc al însuflețirii, izbucnesc într-o singură strigătură: ”Trăiască Unirea tuturor românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand! Trăiască regina Maria”. Erau totuși și nemulțumiți. ”Numai o grupă mică exact înaintea tribunei striga, protesta din răsputeri, parcă voind să fie peste larma de 100.000 de oameni. Uimiți, toți se uită acolo. Se face tăcere. Grupa mică strigă: Protestăm în contra devizei de la Nistru pân la Tisa: nu pentru asta am venit noi din Maramureș, de peste Tisa aici, ca pe noi să ne lăsați altora. Noi încă voim să fim uniți cu România Mare: de la Nistu până peste Tisa”.

Lucian Blaga notează: ”La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării… Aveam în schimb avantajul de a colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau ici-colo tribune de unde oratorii vorbeau nației. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stângăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună”.

Adunarea de la Alba-Iulia va scrie un alt participant la eveniment, ”a fost cea mai măreață manifestare a suveranității naționale nu numai prin covârșitoarea mulțime care lua parte la ea, dar și prin însuflețirea și prin demnitatea cetățenească a celor ce aduceau acum la matca României…. pământul și poporul care prin vitregiile istoriei au fost ținute timp mai îndelungat în lanțurile cârmuirilor străine”. Bucuria care a cuprins atunci ”sufletul poporului român se rostea în cele mai mișcătoare feluri, în toate ținuturile, în toate centrele culturale și chiar în satele românești”. În ”Neamul Românesc”, N. Iorga apercia unirea Transilvaniei drept ”cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru. Pentru unii e un vis nebun, care se îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaștere și o suferință mângâiată, o muncă ce-și regăsește răsplata. Și astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definiv și etern.”

Pe 14 decembrie o delegație de fruntași transilvăneni a sosit la București pentru a prezenta Actul Unirii. Venirea delegației a fost întâmpinată cu manifestări de fericire. Înmânând regelui documentul adoptat la Alba-Iulia, Vasile Goldiș, a rostit o alocuțiune: ”Românii din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor legali la Alba Iulia în 1 decembrie 1918 au decretat unirea lor și a acestor teritorii cu Regatul Român. Prin această unire, după cea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de 1000 de ani al poporului nostru: unirea într-un sigur stat al românilor…Primește cu dragostea cu care ți-o aducem hotârârea de unire a acelor țări, primește jurământul de fidelitate și omagiul a 4 milioane de români locuitori pe acest pământ și întinde asupra lor simțul puternic la Majestății Tale”.

În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, regele își exprima profunda recunoștință față de hotărârea fraților de peste Carpați și încrederea în viitor. ”Prin lupte și prin jertfe, Dumnezeu, ne-a dat să înfăptuim azi aspirațiunile noastre cele mai sfinte și mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale”. În cuvântul rostit de primul minstru Ion. I,C. Brătianu, la masa oficială dată în onoarea delegației, se remarca între altele: ”vă așteptăm de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri de suferință. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generații. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întegului popor român, care de sute de ani a îndurat suferințele cele mai crude, fără să-și piardă credința neclintită în sosirea acelei zile care ne unește astăzi și care trebuia să vie, care nu se putea să nu mai vie”.

Prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 13 decembrie(stil vechi), se consfințea pe plan intern Unirea: ”Ținuturile cuprinse în hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României”. Marea Unire a adus la creșteri însemnate: de la aproximativ 137.000 de km. pătrați, suprafața țării a sporit la 295.000. iar populația s-a mărit de peste 2 ori, ajungând în 1920 la 15.540.000 de locuitori, în 1930 la 18.000.000 și în 1939 la aproape 20 de milioane. Suprafața arabilă a sporit de la 6,65 de milioane de hectare la 14, iar cea acoperită de păduri de la 2,5 la 7,3 milioane. Forța industriei a crescut cu 235%, sporind resursele de materii prime și energie, lungimea căilor de transport etc. România era a zecea țară din Europa (din cele 28) în ce privește întinderea și a opta ca numărul de locuitori, devenind o țară mijlocie pe continent.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici