Născut la 2 mai 1892, la Kleinburg, în Silezia, ca fiu al unui nobil prusac, Manfred von Richthofen a fost pasionat, încă din adolescenţă, de călărit şi de vânătoare. După ce a urmat în tradiţia familiei şcoală militară, s-a alăturat regimentului de ulani Kaiser Alexander III din Russland, o unitate de cavalerie de elită, la care aveau acces doar copiii aristocraţilor. Când războiul s-a declanşat, în iulie 1914, von Richthofen a efectuat operaţiuni ca cercetaş, atât pe frontul de vest, cât şi pe cel de est.

Noile arme au făcut ca o unitate de tradiţie, cavaleria, să cadă în desuetudine şi să fie folosită doar în misiuni secundare. Frustrat că nu are cum să-şi dovedească devotamentul pentru kaiser şi patrie în prima linie a frontului, tânărul Manfred a cerut să fie transferat la Serviciul Aerian, solicitare avizată de superiorii săi în mai 1915. La început, nu i s-au încredinţat decât zboruri de recunoaştere şi de spionaj, deasupra frontului de est, între iunie şi august 1915. Transferat pe frontul Champagne, el a reuşit o performanţă unică până atunci, doborând, cu aparatul său, slab echipat pentru duelurile aeriene directe, un avion francez Farman. Acesta a fost începutul scurtei și strălucitei cariere pilot. În martie 1916, el se va alătura escadrilei Kampfgeschwader 2, zburând pe un aparat Albatros B.II. Pe 26 aprilie 1916, la bordul unui Fokker Einecker cu un singur loc, tânărul pilot va doborî, pe frontul de la Verdun, un nou avion francez, deasupra fortului Douamont.

Încântat, von Richthofen i-a cerut unui prieten bijutier din Berlin să-i facă o cupă de argint pe care să graveze dată luptei şi tipul de avion doborât. El a continuat această tradiţie până a adunat 60 de cupe, moment în care utilizarea argintului a fost interzisă, într-o Germanie aflată sub blocadă. Spre deosebire de fratele său, Lothar, de asemenea un împătimit al zborului, a adunând 40 de victorii în duelurile aeriene, Manfred nu se hazarda niciodată şi nu adopta tactici riscante.
El era adept al disciplinei militare prusace şi respecta cu stricteţe o normă de reguli de zbor (aşa-numită Dicta Boelcke), pentru a asigura succesul individual şi al escadrilei din care făcea parte. Pe 23 noiembrie 1916, von Richthofen şi-a doborât cel mai periculos adversar, asul britanic al aviaţiei, maiorul Lanoe Hawker. Dificila victorie i-a arătat pilotului german că are nevoie de un avion mai manevrabil, chiar dacă mai lent. Astfel, a ajuns la manşa unui Fokker Dr I triplan, avion a cărui caracteristică – trei aripi paralele – avea să-i aducă celebritatea, alîturi de culoarea în care von Richthofen l-a vopsit, un roşu aprins. De acum înainte, tânărul va deveni „Baronul Roşu”, un nume admirat de camarazi şi temut de adversari care, în mod paradoxal, vor avea un adevărat cult pentru el, aşa cum doar soldaţii britanici din al doilea război mondial vor mai manifesta, pentru „vulpea deşertului”, Erwin von Rommel.

În ianuarie 1917, după victoria cu numărul 16, într-un duel aerian direct, „Baronul Roşu” va primi cea mai înaltă distincţie militară germană, medalia Pour le Merite. În acelaşi timp, el preluat funcţia de comandor al escadrilei Jasta 11, din care făcea parte o serie întreagă de aşi ai aerului germani, mulţi dintre ei antrenaţi chiar de von Richthofen. O performanţă deosebită a reuşit tânărul de nici 25 de ani în luna aprilie 1917, numită de presă britanică „sângerosul aprilie”, din cauză că Baronul Roșu a reuşit să doboare atunci 22 de avioane aliate. Peste trei luni, von Richthofen va fi numit comandant al unei escadrile de câteva zeci de avioane, Jagdgeschwader 1, cunoscută drept „circul zburător”, de la culorile vii în care piloţii îşi vopsiseră, după modelul Baronului, aeronavele, dar şi după corturile uriaşe menite să adăpostească oamenii şi avioanele lor. Deşi îndeplinea funcţia unui colonel, von Richthofen nu a trecut niciodată de gradul de căpitan, din cauza unei tradiții din armata prusacă potrivit căreia un fiu nu trebuia să aibă un rang mai mare decât tatăl său (Richthofen senior fusese maior în armata prusacă).

Pe 6 iulie 1917, în timpul unei lupte cu căpitanul britanic Donald Cunnell, Baronul Roşu a suferit o rană serioasă la cap, reuşind să aterizeze cu mari eforturi. Din cauza acestei răni, el nu a mai putut zbura până în octombrie şi tot de aici au apărut o ciudată schimbare de comportament, ameţeli şi dureri de cap, în timpul misiunilor dar şi după aceea. Temându-se că o eventuală dispariţie a lui von Richthofen, deja o legendă vie, ar putea afecta grav moralul armatei germane, superiorii săi au încercat să-i ofere o funcţie de mare responsabilitate, la sol, dar baronul a refuzat, spunând că atâta vreme cât soldatul german nu are de ales între a lupta sau nu în tranşeele primei linii, nu este corect ca el să fugă de luptă.

Pe 22 aprilie 1918, pe când urmărea, la altitudine foarte joasă(fapt riscant, decizie pusă de unii istorici în legătură cu schimbarea de comportament), un avion condus de locotenentul canadian Wilfrid May, Baronul Roşu a fost interceptat şi lovit din sate de un aparat condus de superiorul lui May, căpitanul Arthur Brown. Deşi rănit, von Richthofen a continuat să-l urmărească pe May şi apoi a reuşit să facă o aterizare perfectă, lângă satul Vaux-sur-Somme, într-un sector controlat de australieni. Unul dintre martorii oculari îşi amintea că atunci când el şi alţi soldaţi s-au apropiat de Fokkerul german, Richthofen mai respira încă, dar a murit câteva minute mai târziu, ultimul său cuvânt fiind „kaputt” („mort, terminat”). Britanicii au susţinut atunci că moartea aviatorului german a fost provocată de un singur glonţ, tras cu mitraliera de la bordul avionului lui Brown, care i-a străpuns pieptul.

Totuşi, o astfel de rană ar fi fost suficient de gravă încât „Baronul Roşu” să se prăbuşească la pământ în câteva minute. La ora actuală, majoritatea experţilor în balistică sunt de părere că von Richthofen a fost ucis de un glonte venit dinspre sol, de la trăgătorii australieni, glonţul pătrunzându-i în corp din partea dreaptă şi fiind tras, după cum indică urma plăgii împuşcate, de jos în sus. Pe cât fusese de temut în viaţă Baronul Roşu de către englezi, pe atât a fost de respectat după moarte. Funeraliile lui s-au desfăşurat, în micul cimitir de la Bertangles, lângă Amiens, cu onoruri militare: şase căpitani din British Air Force au purtat pe umeri sicriul adversarului lor şi o gardă de onoare a tras în aer o salvă de omagiu. După război, trupul lui a fost reînhumat la Invalidenfriedhof, în Berlin, alături de alţi eroi ai armatei germane, pentru ca în 1975, osemintele Baronului Roşu să-şi găsească odihna veşnică în cavoul familiei din Wiesbaden.