Îndemn de acum 200 de ani: „Vremea este ca toți de obște, de la cel mai mare și până la cel mai mic, să hotărâm fiecare să slujească patriei după cum slujesc în toată Europa”


calator occident

În decursul anilor 1824–1826, boierul Dinicu Golescu (7 februarie 1777 – 5 octombrie 1830) întreprinde trei călătorii în centrul și vestul Europei. În însemnările sale de călătorie autorul subliniază în primul rând acele aspecte ce ar fi putut servi drept model pentru realitățile din spațiul românesc. Dinicu Golescu nu se rezumă numai la a privi, el nu este un simplu călător, ci încearcă prin comentarii și comparații să se raporteze la ceea ce întâlnește, vede și cunoaște în drumurile sale prin Ungaria, Austria, Bavaria, nordul Italiei, Elveția. Percepând decalajele și diferențele existente, el încearcă să le înțeleagă.

“De este slobod aceluia ce, umblând prin casele altora, să vază și să gândească la a sa, slobod au fost și mie, în toată călătoria ce să cuprind într-această cărticică, să gândesc nu la casa, ci la patria mea. […] Și de este sădită firește în om pofta a avea orice lucru bun vede la altul și fără de a-l răpi de la acela, să să silească, de nu îl are, să-l câștige, iar de îl are rău, să-l prefacă în bun, nu poate nimeni, drept judecând, să mă dojenească, căci în toate pasurile mele nu am putut după orice vedere să nu îmi întorc către dânsa ochii minții. […]. [În Austria] oamenii sunt vrednici și toți, în toate lucrurile lor, temeinici și regulați […].. Iar aceia care sunt mai deșteptați, neleneși și vrednici, au și stare de avere bună, cum starea unui cărbunar locuitor la Baden, pe care sunt silit să-i fac descrierea, ca să afle fieșcine ce va să zică un cărbunar ce locuiește într-un loc unde pravi lele ajută pe fiecare om de a face stare, fie numai vrednic…

[…] Văzând mâncarea, tacâmul mesei, nu ca de un cărbunar, ci ca de un om cu avere, au fost silit să-l întrebe că: „Numai făcând cărbuni și vânzându-i în Viena ai făcut această stare?“ El i-au răspuns că așa, și că pentru ce se miră, căci un om muncind 40 de ani (fiind el de 65) și plătind împăratului cu orânduiala, adică nu mai mult după cât se cuvine după averea lui, întru atâția ani muncind, cum să nu facă stare? Și că puține zile sunt de când au numărat 20 000 de florini spre cumpărarea unui acaret pentru fiul său cel mare. Vedeți, fraților! Fericirea oamenilor celor proști, aceasta mă silește să arăt pricinile pentru care birnicul Țării Românești, care locuiește într-acel bogat și frumos pământ, este într-o sărăcie […] atât de mare, încât un străin este peste putință să creadă această proastă stare. […]

O! cum îmi aduc aminte și cum sunt silit să mă spovedesc că sunt foarte greșit! Căci eu nu numai că nu am făcut nici un bine cât de mic patriei spre mulțumire căci au hrănit, au îmbogățit, au cinstit pe părinții mei, moși și strămoși, ci de la cea dintâi dregătorie și până la cea din urmă, n-am contenit luând dări neprăvilnicite de la acest norod, care nu-și are nici hrana de toate zilele. Aceste toate văzând că nu se mai urmează într-altă lume […]. Am zis pentru nedreptele dări ale norodului […] că se urcă la o mare sumă.[…]. Dar eu gândesc că toți frații compatrioți […] vremea este ca toți de obște, de la cel mai mare și până la cel mai mic, să hotărâm […] fiecare să slujească patriei după cum slujesc în toată Europa.

[…] Această mulțime de fabrici sunt în toate ținuturile europenești, căci cu aceste fabrici fiecare stăpânire își folosește norodul; de aceea fac felurimi de ajutoare acelora ce întemeiază fabrici, iar nu dimpotrivă, să le ia domnii bani pentru că au fabrici. Mare pagubă este pentru o țară de a-și scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându-l în alte țări cu un prost preț, și apoi să îl cumpere iarăși cu un preț de 30 de ori mai mare! […]. Și căci nădejdea este nedespărțită de omul ce se află încă pe pământ, această nădejde având și eu, mă bucur nădăjduind că negreșit va veni vreme întru care Patria mea, nu zic puțini ani, să se asemuiască întocmai cu orașele cele mari ce am văzut […]”.

Leave a Reply