După moartea lui Alexandru cel Bun (1432) au urmat două decenii de lupte pentru domnie în care pretendenții deseori apleau la ajutor străin pentru obținerea tronului, acest fapt ducând la un declin vizibil al statului. La începutul lui 1449, cu acordul regelui polonez a fost instalat minorul Alexăndrel. Acesta era un simplu instrument în mâinile tutorilor săi din țară sau din afară. Opoziția față de patronajul polon l-a antrenat în disputa pentru tron pe un descendent al lui Alexandru cel Bun, anume pe Bogdan al II-lea care cu ajutor transilvănean a reputat o categorică victorie militară la Tămășeni, lângă Roman pe 12 octombrie 1449. Alexăndrel a fugit în Polonia.

Noul domnitor era căsătorit cu Maria Oltea iar unul din fii săi, născut probabil în 1434 la Borezești, avea să devină Ștefan cel Mare.

Maniera înscăunării ca și aderența socială deosebită pe care și-a asigurat-o noua domnie reflectată în alcătuirea sfatului domnesc, au provocat reacția violentă a regatului polon. Intensitatea ei a sporit în urma eșecului înregistrat la începutul lui 1450 de susținătorii lui Alexăndrel, de a-și înscăuna preferatul, dar mai ales datorită înțelegerii survenite la 11 februarie și reînnoite la 5 iulie același an de către Bogdan și Iancu de Hunedoara. În consiliul de coroană polonez din data de 9 martie 1450, o parte a sfetnicilor nu a ezitat să propună regelui o expediție definitivă în Moldova, pe care să o încorporeze în Polonia. Datorită situației interne precum și temerii de a ajunge în vecinătatea Imperiului Otoman, regele Cazimir a respins acest proiect, aprobând doar reînscăunarea lui Alexăndrel și readucerea Moldovei sub ascultarea iagellonă. La 24 iunie, din Liov începea astfel marșul armatei poloneze care, unindu-se la Camenița cu detașamentul lui Alexăndrel, condus de pârcălabul Manoil, atingea hotarele Moldovei la începutul lunii august. În fața superiorității inamicului, în prima fază a războiului, domnul Moldovei a evitat o ciocnire decisivă. Fără a obține victoria, armata dușmană a ajuns extenuată până la confluența pârâului Lipovăț cu Bârladul, unde se retrăsese Bogdan. De aceea propunerile de pace avansate în acel moment de cârmuitorul Moldovei au fost primite imediat (5 septembrie 1450). Datorită cererilor inacceptabile prezentate de partea polonă: încetarea domniei lui Bogdan în momentul în care Alexăndrel împlinea 15 ani, adică în 1453, precum și plata unui tribut de 7000 de galbeni, tratativele ce au urmat nu au putut determina încheierea ostilităților.

În dimineața zilei de 6 septembrie, aproape de confluența Crasnei cu Bârladul, s-a desfășurat confruntarea decisivă dintre cele 2 oști. Cu toate că surprinderea inamicului nu a putut fi realizată total din cauza trădării unuia dintre diecii (redactorii cancelariei domnești) lui Bogdan, abila manevră a călărimii moldovene, în urma căreia opt escadroane ale cavaleriei polone au fost atrase în mijlocul pedestrimii române, a determinat desfășurarea ostilităților în defavoarea invadatorilor. Doar revenirea în după-amiaza aceleiași zile a corpului de oaste moldovean condus de pârcălabul Manoil pe câmpul de luptă, a salvat resturile armatei leșești de la capitulare, oferindu-i posibilitatea retragerii din Moldova. Memorabila luptă de pe șesul Crasnei s-a încheiat astfel cu victoria moldovenilor și cu rămânerea pe tron a lui Bogdan al II-lea. Izbânda a fost posibilă numai concentrării forțelor militare țărănești în jurul tronului și aplicării celor mai potrivite tactici de luptă în fața unui inamic dotat superior. Spre deosebire de toate celelalte confruntări militare care marcaseră criza internă a statului moldovean, evenimentele din vara lui 1450 denotă trăsăturile unui război propiu-zis. Acestea reies din amploarea concentrărilor armate ale celor două state ca și din durata ostilităților sau din întinderea zonei geografice afectate de operațiuni.

Cu toate că țara își găsise în Bogdan al II-lea conducătorul de multă vreme așteptat manevrele politice din Polonia i-au grăbit sfârșitul. În atmosfera de neîncredere față de rezultatul unei noi intervenții militare în Moldova, printre partizanii lui Alexăndrel a apărut ideea înlăturării domnului prin viclenie. Autorul ideei era Petru Aron, un alt fiu natural al lui Alexandru cel Bun. Acceptată de căpeteniile unei noi expediții polone, care tocmai de aceea s-a oprit la Camenița, ideea s-a concretizat printr-un plan detailat, la a căruit conlucrare au participat și factori interni și externi. Pe când Bogdan al II-lea petrecea la o nuntă într-un sat, Petru Aron a înșelat străjile domnitorului, care a fost prins și decapitat. Letopisețul anonim al Moldovei ne spune: “În anul 6559 (1451), luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea și a năvălit asupra lui Bogdan voievod la Răuseni, din jos de târgul Sucevei, vineri în zori și i-au tăiat capul”. Croncile poloneze povestesc și ele: „alegând momentul când Bogdan, chemat la ţară, la un unchi de frate al aceluiaşi Petru, era ameţit de vin, într-o noapte urâtă, venind numai cu 100 de moldoveni, înşelă străjile lui Bogdan şi, capturându-l, îi tăie capul”. Domnitorul a fost înmormântat, după toate probabilităţile, la 16 octombrie 1451 (a doua zi după ce fusese executat), nu departe de locul tragicului eveniment, în biserica veche de lemn a satului Reuseni, de unde rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate, mai târziu, de către Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), fiul lui Ştefan cel Mare, în biserica de piatră zidită, aici, din porunca celor doi voievozi, special pentru odihna sfintelor oseminte ale bunicului şi respectiv părintelui lor.

Asasinatul cu siguranță l-a marcat pe Ștefan, fiul său care a trebuit să ia calea pribegiei în Țara Românească și Transilvania împreună cu mama sa. Peste 6 ani însă va aveni cu oaste și va relua tronul tatălui său. Neîncrederea în boieri pe care manifestat-o deseori, cornicile spunând că “era mai degrabă vărsătoriu de sânge”, își are originea și
acest eveniment tragic din viața sa.