Paulus Orosius (sec. IV d.Hr.) vorbeşte despre popoarele migratoare
„În al treisprezecelea an al domniei lui Valens(împărat roman între 364–378 d.Hr.) adică puţin timp după ce Valens făcuse prăpăd în sânul bisericilor creştine din tot Orientul şi omorâse mulţi sfinţi, totodată şi rădăcina nenorocirilor noastre a dat roade foarte îmbelşugate. Căci neamul hunilor, multă vreme închis în munţi, în care era greu de pătruns, împinşi de o furie neaşteptată, s-au aprins împotriva goţilor şi, răvăşindu-i, i-au alungat din vechile lor aşezări.
Goţii, trecând în fugă Dunărea, au fost primiţi de Valens, fără nici un pact de alianţă şi nici armele nu le-au predat romanilor, ca să li se dea mai uşor crezare. Apoi, din pricina lăcomiei insuportabile a comandantului Maximus, împinşi de foame şi nedreptăţi, s-au răsculat cu armele în mâini, şi, după ce au învins armata lui Valens, s-au răspândit prin Tracia, răvăşind toate prin omoruri, incendii şi jafuri… Astfel, în al treisprezecelea an al domniei sale (Valens) a dus în Tracia alt război nenorocit cu goţii, care atunci erau foarte bine pregătiţi, datorită antrenamentului trupelor şi a mulţimii mijloacelor /disponibile/. îndată ce, de la primul atac al goţilor, escadroanele romane au fost dezorganizate, ele au lăsat dezgolită apărarea pedestrimii. Imediat legiunile de pedestraşi au fost înconjurate din toate părţile şi mai întâi au fost acoperite cu o ploaie de săgeţi ; apoi, pe când împrăştiate şi înnebunite de spaimă erau împinse pe drumuri lăuntrice, au fost măcelărite de săbiile şi suliţele urmăritorilor şi au pierit cu totul. însuşi împăratul, pe când se ascundea într-o colibă de pe o moşioară, rănit de o săgeată şi pus pe fugă, a fost prins de duşmanii care îl urmăreau şi a ars în /flăcările/ focului pus de aceştia. şi ca să fie şi mai mare dovada pedepsei sale şi un exemplu teribil al mâniei divine, pentru urmaşi, /împăratul/ a fost lipsit de obşteasca înmormântare . .. Goţii au cerut mai înainte, implorând pe soli, să li se trimită episcopi, de la care să înveţe principiile credinţei creştine. împăratul Valens, datorită perversităţii sale aducătoare de nenorociri, a trimis pe propagatorii învăţăturii lui Arius. Iar goţii au păstrat elementele primei credinţe pe care au primit-o de la început.”
„Socrates Scolasticul” (sec. IV–V d.Hr.)
„… Barbarii de dincolo de Istru(Dunăre), numiţi goţi, punând în mişcare un război între triburile lor, s-au împărţit în două tabere : pe una dintre ele o conducea Fritigern(conducător al goţilor chervingi), iar pe cealaltă Athanaric(rege got. Moare la Constantinopol în anul 381 d.Hr.). Tabăra lui Athanaric s-a dovedit mai puternică şi Fritigern a fugit la romani şi le-a cerut ajutor împotriva rivalului său. Lucrurile acestea au fost aduse la cunoştinţa împăratului Valens; el a poruncit soldaţilor staţionaţi în Tracia să dea ajutor barbarilor care se aflau în luptă cu barbarii. Ei au obţinut o victorie împotriva lui Athanaric, dincolo de Istru, punând pe fugă pe duşmani. Acest prilej a fost un pretext că mulţi dintre barbari s-au făcut creştini. Căci vrând să mulţumească pentru binele ce i s-a făcut, Fritigern a îmbrăţişat credinţa împăratului, silindu-i şi pe cei de sub ascultarea sa să facă acest lucru. De aceea şi până în ziua de azi mulţi goţi sunt de credinţă ariană, alăturându-se atunci acesteia din cauza împăratului. În acel timp şi Ulfilas(Walfila, episcop al vizigoţilor (311–384 d.Hr.), episcopul goţilor, s-a pregătit să-i înveţe pe barbari învăţăturile divine. Deoarece Ulfilas propovăduia creştinismul nu numai printre barbarii de sub ascultarea lui Fritigern, ci şi printre cei aflaţi sub ascultarea lui Athanaric, acesta (Athanaric) şi-a văzut primejduită credinţa strămoşească şi a supus răzbunărilor sale pe mulţi dintre cei care se creştinau. Astfel barbarii, adepţi al lui Arius( Arie, din Alexandria, întemeietorul doctrinei religioase cunoscută sub numele de arianism), au ajuns atunci martiri …”
Priscus Panites despre huni
„Apoi, dintr-o regiune plină de dealuri am ajuns într-o câmpie împădurită. Acolo ne-au primit luntraşi barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate şi scobite de ei înşişi. Ei ne-au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregătiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulţimea barbară, pe care am întâlnit-o în cale, deoarece Attila îşi pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit făcea pregătiri de război sub pretext că nu-i fuseseră restituiţi toţi fugarii. După ce am trecut Istrul şi am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape şaptezeci de stadii, am fost nevoiţi să ne oprim într-o câmpie până când Edecon(demnitar la curtea lui Attila) l-a înştiinţat pe Attila despre sosirea noastră …
… După ce am trecut câteva râuri, am sosit într-un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuinţele lui Attila, construită din bârne şi scânduri frumos poleite şi bine încheiate şi înconjurată cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumuseţe, nu pentru întăritură. După locuinţa regelui se găsea locuinţa lui Onegesius(şef hun), împodobită şi aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur împrejur, dar nu era înfrumuseţată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre sciţi după Attila, cu piatră adusă din ţara peonilor, deoarece la barbarii din părţile acelea nu se găseşte piatră şi lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”