Cum și de ce a murit G. Călinescu


George Calinescu

G. Călinescu, ajuns la vârsta de 65 de ani, a fost internat pe 24 noiembrie 1964, la sanatoriul Otopeni cu diagnosticul ciroză hepatică. Primele zile i s-au părut îngrozitoare. Avusese mereu fobia liniștii, dar acum trăia senzația ”exilării în neant”. Sărbătorile de sfârșit de an au trecut greu. Corespondența primită îl răscolea. Ar fi vrut să vorbească personal cu apropiații, nu prin scrisori.

George Calinescu

Într-o dimineață de ianuarie 1965, soția sa, bolnavă, le-a rugat pe cercetătoarele Cornelia Ștefănescu și Eugenia Oprescu să se ducă la spital în locul său. Academicianul când a vazut că soția nu a putut veni, a telefonat acasă îngrijorat:

”-A…A…Alice [,] să nu mori!”

Emoționată, a luat un taxi și a ajuns la el. Când a văzut-o, filologul a îmbrățișat-o cu tandrețea de odinioară:

”-Eu… pe tine te iubesc! Tu ai tot optsprezece ani!” și îi ținea înduioșat mâinile în palmele sale.

George Calinescu si sotia sa, Alice

În spital, G. Călinescu a continuat să lucreze asiduu, dar se lovea mereu de diminuarea progresivă a energiei. Abdomenul umflat nu-i permitea să se întoarcă pe partea stângă, de aceea scria întins cu fața în sus, pe un fel de tăbliță. Vizitatorii îl găseau corectând șpalturi. La începutul lui februarie apăruse ”Ion Creangă”. L-a recitit cu voluptate, semnalând în ”Contemporanul” erorile tipografice. La sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională. Cu deferență, mesagerii i-au înmânat un manusris de o caligrafie superbă, cu capete de coloană în majuscule, adevărat hrisov scris de o mână iscusită. Istoricul literar evada cu gândul. Era nemulțumit că fusese tuns prea scurt și nu va arăta bine când vor începe lucrările forului legislativ. La începutul lui februarie starea de sănătate i s-a agravat. Durerile abdominale atroce i se alinau doar cu morfină. Slăbise, devenise pământiu la față și ochii îi luceau straniu. Pentru prima oară părea îmbătrânit. Negrul, ca valoare morală, nu-i mai dispărea din fața ochilor: ”când sunt mâhnit ca acum, zăpada e neagră”. În dimineața zilei de 8 februarie, când doamna Călinescu a intrat ca de obicei în cameră, bolnavul a cerut un avocat.

Calinescu George

”Am șovăit paralizată, aveam senzația că nu auzeam bine, dar în clipa următoare a strigat cu vocea de totdeauna:

- Ai înțeles sau nu? Ieși!
Și pentru a fi mai convingător, a aruncat cu cărțile aflate pe noptieră.”

George Calinescu

Acest gest nefiresc are însă o explicație. Prin testament i-a lăsat totul soției rugând-o ca după moartea ei, să doneze casa de domiciliu către Institutul de Istorie și Teorie Literară. Gestul nervos făcut față de cea pe care o iubea nespus de mult avea doar menirea de o face pe aceasta să nu șovăie, să-i ducă la bun sfârșit dorința de a da în folosința instituției literare, aflate în mare nevoie de resurse, un nou sediu. Mesajul trimis Conferinței Scriitorilor pe 19 februarie a fost ultimul text pe care a încercat să-l scrie. Disperat renunță, deoarece cuvintele erau ilizibile, atât de mult îi afecta boala trupul. Zilnic i se făceau perfuzii. Corpul își pierduse parfumul biologic și permanent avea senzația persistenței unui miros pestinențial în jurul său. Pentru a-l risipi, asemenea lui Alexandru Macedonski ”cerea fructe exotice decorative și parfumuri tari”.

Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski

Primăvara lui 1965 a venit repede. La 1 martie, Cornelia Ștefănescu i-a adus o crenguță de liliac și a așezat-o pe noptieră, într-un pahar cu apă. ”A primit-o ca pe o veste bună. Credea că dacă se vor deschide mugurii și vor da în floare, se va mântui. El îi va schimba apa de două ori pe zi. Verdele plantei se înviorase. Mugurii începuseră să capete pronunțate pete violet-roșcate, ca de vin, prevestind un început de înflorire”. Apoi crenguța a dispărut. Stânjenit, motiva că o luase, din greșeală, îngrijitoarea. Însă o aruncase singur, descoperind într-o dimineață că s-a uscat”. Ultimul care a vorbit cu G. Călinescu a fost Zaharia Stancu, aflat la Otopeni pentru tratament. În noaptea de joi spre vineri, după ce se despărțise de marele critic, trecuse el însuși prin ”epuizante coșmaruri”.

Zaharia Stancu

Zaharia Stancu

Inițial G. Călinescu a căzut într-un somn agitat. Între orele unu și jumătate și două s-a ridicat și ”după ce, cu un ultim efort, a făcut câțiva pași prin cameră, vădit preocupat de ținuta lui, ca un suprem exercițiu de demnitate umană, a rugat pe cele două surori, care- avertizate- îl vegheau, să cheme pe doctor, fiindcă în zece minute ”s-a sfârșit”. S-a așezat din nou în pat. Coma începuse. Sub privirile medicului de gardă, vineri 12 martie 1965, la orele trei și jumătate noaptea, G. Călinescu s-a stins.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici

George Calinescu

surse

Ion Bălău, Viața lui G. Călinescu, editura Libra, București, 1994

Mic dicționar de scriitori români, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Leave a Reply