Emoționantele povești ale scufundării Titanicului


????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????

Pe 10 aprilie 1912 vasul Titanic, cel mai mare de până atunci, a plecat din Southampton pentru voiajul inaugural spre New York. Compania ”White Star Line” a investit enorm pentru a asigura un lux nemaivăzut. O legendă înainte de fi lansat la apă, pasagerii lui erau o mulțime pestriță de bogați care stăteau sus la clasa întâi și imigranți care stăteau în zonele inferioare.

Nava Titanic fusese denumită ”cea mai sigură din istorie”, atât de sigură încât avea doar 20 de bărci de salvare, suficiente doar pentru jumătate din cele 2200 de persoane de la bord. Constructorii dotaseră nava cu acele bărci nu pentru salvarea celor de pe Titanic ci pentru eventualii supraviețuitori de pe alte ambarcațiuni. În plus, ei nu doreau să ocupe prea mult din prețiosul spațiu de pe puntea Titanicului. Patru zile după începerea călătoriei, la ora 23.40, Titanicul s-a lovit de un iceberg. Pompierul-șef al navei a comparat sunetul impactului cu ”ruperea unei cârpe de bumbac, nimic mai mult”. Coliziunea va provoca o gaura destul de mare în carenă și apa rece a Atlanticului a început să curgă șuvoaie înăuntru. Rapid a devenit evident că bărcile de salvare nu vor fi suficiente. Fiecare pasager a primit o vestă de salvare, dar era clar că șansele de a rezista mai mult de câteva minute în apa de sub zero grade erau inexistente(apa de mare îngheață la -21). Pe măsură ce prora se scufunda, pasagerii se înghesuiau spre pupă.

John Thayer a fost martor la scufundare dintr-o barcă de salvare. ”Vedeam cum grupuri care însumau aproape 1500 de persoane se adunau unul lângă altul precum albinele într-un stup. Asta nu-i ajuta deloc deoarece cădeau în masă, singuri sau ținându-se de mână cu cineva, pe măsură de nava se înclina la 60-70 de grade. Titanicul s-a scufundat încet la două ore și patruzeci de minute după impact. În dimineața următoare vasul ”Carpathia” a salvat 705 de supraviețuitori în timp ce 1522 de pasageri și membrii ai echipajului au pierit. Anchetele ulterioare au stabilit că rata mortalității a fost atât de ridicată din cauza numărului insuficient de bărci de salvare și a modului ineficient în care au fost folosite.

Elizabeth Shutes avea 40 de ani și era guvernanta unei fete de 19 ani pe nume Margaret Graham care călătorea alături de părinții ei. În timp ce Shutes și tânăra stăteau în cabina lor de la clasa întâi, au simțit o undă de șoc prin podea. Inițial nu își făceau probleme fiind convinse de siguranța navei. ”La scurtă vreme ne-am dat seama de tragedia pe care urma să o trăim. Brusc o trepidație stranie am simțit-o trecând pe lângă mine. Deși eram speriată de mișcarea ciudată, aveam încerdere maximă în siguranța vasului. Cineva a bătut la ușă și vocea unei prietene s-a auzit: ”Vino repede în cabina mea, un iceberg a trecut prin fața ferestrei mele. Știu că ne-am lovit de unul”. Totul era liniștit: nu exista confuzie, zgomot, niciun pericol iminent. Însoțiorul de drum a venit și ne-a spus că nu știe nimic, dar că se interesează. Am scos capul pe hol și am văzut alte capete care întrebau din ușile semi-deschise: ”Ce s-a întâmplat?”. Toți păreau oarecum impasibili și liniștiți. M-am așezat pe un scaun. Preietena mea era deja îmbrăcată. Eu cu fiica ei discutam în timp ce Margaret se prefăcea că mănâncă un sandvici.

Mâna îi tremura astfel încât bucăți din pâine și pui cădeau pe masă. Văzând-o înfricoșată, m-am speriat și eu, dar de ce să mă îmbrac? Nu ne avertizase nimeni de pericol. Un ofițer a trecut prin dreptul ușii. L-am întrebat: ”A fost vreun accident? Suntem în pericol?”. ”Din câte știu, nu”, mi-a răspuns pe un ton liniștit și respectuos. Apoi, întâmplător am auzit o conversație: ”Putem ține apa afară pentru scurt timp”. Abia atunci mi-am dat seama de pericol. Acum nu mai aveam timp să mă îmbrac cum trebuie, am luat o haină pe mine și am încălțat niște papuci deoarece era mai rapid față de pantofi. Stewardesa ne-a pus vestele de salvare și am fost gata exact când domnul Roebling a venit să ne spună că ne va duce la mama prietenei mele, care ne aștepta sus.

De-a lungul scărilor stăteau stewarzii, îmbrăcați în alb, cu fețele palide, de ziceai că sunt niște stafii. Ei știau adevărul despre tragedia care era pe cale să se petreacă. Peste tot auzeam un ”La revedere” durereos spus de soț către soție, de tată către copii. Ne-am urcat într-o barcă de salvare, la 25 de metri deasupra apei. Domnii Case și Roebling, doi americani curajoși, ne-au ajutat să ne urcăm, dar nu au încercat și ei să vină cu noi. Barca noastră, cu 36 de persoane în ea a început să coboare spre apă într-o confuzie generală. Marinarii dădea ordine ce se băteau cap în cap. Nu aveam niciun ofițer printre noi. Cum doar frânghiile și scripeții de pe o parte funcționau cum trebuie, la un moment dat era să ne răsturnăm. Într-un final toate frânghiile au funcționat bine și am atins luciul apei în siguranță. Prima senzație a fost că ne luam la revedere de la viață în timp ce vâslașii îndepărtau mica noastră barcă spre marele ocean. Ne luam adio de la casa care ne adăpostise timp de cinci zile.

Prima dorință a noastră era să stăm lângă Titanic, ne simțeam mai protejați lângă navă. Cu siguranță că un asemenea vas nu se putea scufunda. Credeam câ pericolul fusese supraevaluat și în curând urma să fim duși din nou la bord. Dar vâslașii făceau totul pentru a ne îndepărta. Luminile vasului se stingeau una câte una iar măreața ambarcațiune devenea din ce în ce mai mică. Ni s-a spus să căutăm sub scaune, oriunde pe jos o lanternă, ceva cu care să facem lumină. Fiecare compartiment era gol. Nu aveam apă, niciun fel de mâncare. Dacă pluteam în derivă pentru o perioadă îndelungată, nu aveam nicio șansă.

Lângă mine stăteau o mamă și o fiică. Mama lăsase un soț pe Titanic, iar fiica un tată. Cât timp eram lângă alte bărci îi strigau numele: ”Ești acolo?”. ”Nu!”, venea răspunsul sfâșietor. Deși erau îndurerate, s-au gândit și la cei din jur, spunându-mi să vin mai aproape de ele pentru a-mi fi mai cald. Echipamentul de salvare ne ținea de cald, dar se făcea din ce în ce mai frig, iar spre dimineață aproape că înghețasem. Pe măsură ce stele dispăreau, cerul devenea roșiatic anunțând o nouă zi. Toată noaptea auzisem: ”Lumină, o navă!”. De fiecare dată se dovedea a fi o altă barcă de salvare. Cineva dădea foc unei foi, unui ziar, orice ca să se încălzească și să se facă observați. Cineva de la noi a găsit un ziar, i-a dat foc și l-a ridicat. Apoi am văzut în depărtare o navă. Avea lumini puternice pentru a cerceta apele. Cineva și-a oferit pălăria spre a fi arsă și să ne facă mai evidenți, astfel încât să nu fim loviți de salvatori. Dar nu, nava salvatoare este nemișcată. Cei doi, nava și răsăritul, se unesc, rezultând un tablou viu”.

Leave a Reply