Pe 10 iunie 1912 începea la Viena mitingul aviatic prin care întregul mapamond îl cunoștea pe Aurel Vlaicu. Într-o duminică, în fața Curții imperiale de la Viena a avut loc cel mai mare concurs aviatic de până atunci. Erau prezenți 17 austrieci, 12 francezi, 7 germani, 3 italieni, un rus, un belgian și un român. Nu lipsea deja celebrul Roland Garros, care pilota un ”Bleriot XV”, considerat cel mai bun aparat al vremii. În multitudinea de curioși de la Aspern, fostul sat încorporat de puțină vreme în municipalitatea Vienei, se aflau și o serie de tineri români studenți în capitala austriacă, toți nerăbdători să-l vadă pe Aurel Vlaicu.

În după-amiaza concursului vântul sufla lin. Avionul ”Vlaicu II” purta în concurs numărul 38. Probele ce figurau pentru întrecere erau foarte pretențioase: viteză, înălțime, viteză ascensională, zboruri de precizie, durată, distanță, viteză. În funcție de specificul aeroplanului său, Vlaicu a participat la zborurile de precizie, care prevedeau proba de aterizare la punct fix, proba de aruncare a unei greutăți(proiectil) într-un cerc trasat pe aerodorm și proba de zbor cu maximum de viteză descriind cercul cel mai mic în jurul unui pilon. În zgomotul motoarelor pregătite pentru plecare, al mulțimii entuziasmate de acest spectacol, cele dintâi probe au deja loc. Trei accidente la primele probe scot din concurs câțiva participanți. În același timp se stabilesc noi recorduri mondiale, ca cel al aviatorului Caskay, care urcă la 4.600 de metri cu doi pasageri. După cum nota presa, Aurel Vlaicu ”..participă ca primă probă, la aruncarea unui proiectil într-un cerc de 40 de metri, trasat pe sol, aeroplanul aflându-se la 300 de metri înălțime. Faptul că aeroplanul său poate lua viteză foarte mică îl avantajează, dar la asemenea viteză se produc și oscilații, ceea ce îl dezavantajează”. Totuși reușește să obțină locul al doilea și este premiat cu 500 de coroane.

Astfel, chiar din prima zi a concursului, tricolorul românesc fâlfâia pe aerodromul din Aspern- Viena. Pe 27 iunie au avut loc probele de viraj strâns deasupra unui pilon implantat în fața tribunei. Vlaicu s-a rotit aproape pe verticală, uimind publicul. A obținut tot premiul al doilea, câștigând 1500 de coroane. În 29 iunie, sâmbăta, s-a desfășurat proba de aterizare la punct fix, acesta fiind un dreptunghi în centrul căruia trebuia să aterizeze. Roland Garros a executat cu precizie, dar imediat după el românul a aterizat pe același punct, punând în încurcătură juriul. Într-un final a ocupat locul al doilea și a luat 2.000 de coroane. Referindu-se la aterizarea forțată la punct fix, ziarul ”Neue Freie Presse” din Viena scria: ”primele încercări ale câtorva aviatori nu reușiră. Francezul Molla și românul Vlaicu au rezolvat tema admirabil, ca și celebrul Roland Garros, care s-a oprit aproape de centru, luând premiul I. Tânărul și extraordinar de talentatul român Vlaicu, care nu e un simplu pilot, ci un constructor genial, ce zboară cu aparatul făcut de el, a aterizat la doar câțiva centimetri mai departe de Garros”. Același ziar vienez, elogiindu-l pe Vlaicu, nota mai departe: „Minunate prestații pline de bravură a executat cu această ocazie românul Aurel Vlaicu, pe un monoplan original, de construcție propie, cu două helice, între care șade aviatorul. De câte ori se învârtea aparatul acestuia întocmai ca o roată, aproape dându-se peste cap, publicul îi făcea ovații furtunoase, aclamându-l”.

Probele finale au avut loc duminică, 30 iunie. A fost ziua când din acel necunoscut și timid concurent de la început, Vlaicu a devenit unul temut, impresionând cel mai mult publicul. În acest sens s-au exprimat în scris unii martori oculari: ”Specialiștii nu știau ce atitudine să ia la început. Să râdă sau să se mire de acest monstru. Cu atât mai mult au fost surprinși cu toții când mașina și-a luat zborul și atât de sigur și liniștit, stătea în aer ca nicio altă mașină… Mașina era atât de stabilă, încât în timpul zborului se poate citi în ea un roman”.

În acea zi, în fața unui public de aproximativ 200.000 de oameni, Vlaicu s-a clasat pe primul loc la proba de aruncare a proiectilului, iar la proba de viraj strâns pe locul al doilea, ceea ce l-a făcut pe concurentul său Roland Garros să exprime: ”C’est une mouche folle !”, adică ”E o muscă zănatecă”. Succesul obținut de Aurel Vlaicu pe câmpul de la Aspern l-a adus pe aviatorul constructor în culmea gloriei. Îl elogiau toți specialiștii din străinătate, îl iubeau din ce în ce mai mult conaționalii săi. Ziarul ”Românul” din Arad a tirpărit un articol în care scria : ”Aurel Vlaicu depășind adversari redutabili a ieșit biruitor în unul din primele concursuri de aviație. Epopeea neamului prin care ne-am impus străinătății este consemnată acum prin trei localități: Plevna, Montpellier și Aspern.”

Înconjurat în permanență de românii din Viena și de un numeros public, de reporteri, ziariști și admiratori, de speciliști în aviație, Vlaicu a primit din țară nenumărate felicitări și telegrame. ”Elevii școlii naționale de poduri și șosele salută cu entuziasm succesul dumneavoastră pe câmpul de la Aspern și vă ureză izbândă deplină”. Directorul școlii militare de aviație îi telegrafia: ”Ofițerii aviatori români felicită călduros pe românul Vlaicu pentru fumoasele lui succese în aviațiune. Să trăiești, ca să poți arăta și mai mult cât prețuiește aparatul tău”. Răspunzând, cel felicitat scria: ”Mulțumesc din inimă pentru felicitările și urările voastre. Sunt fericit că aeroplanul meu, construit în țară prin propiile noastre mijloace găsește aici o apreciere generală”. În cinstea lui Vlaicu, la plecarea din Viena, colonia română din capitala Austriei a oferit un banchet, iar în ziua următoare l-au condus cu toții la gară.