În anul 60 î. Hr. trei oameni politici au pus bazele unei construcții care avea să influențeze întreaga istorie Romei. Primul era Pompei cel Mare și era considerat cel mai important comandant militar al vremii sale, reușind să înfrângă răscoala lui Spartacus dar și pe regele Mihridates la Pontului, asigurând pacea la granița estică a Republicii Romane. Cel de-al doilea era Iulius Caesar care avea o popularitate foarte mare după ce reușise să cucerească Galia. Ultimul era Marcus Licinius Crassus care nu avea niciun merit militar, însă era cel mai bogat om la Romei și prin mită reușise să își asigure numeroase funcții publice. Acești trei bărbați au format Primul Triumvirat, o înțelegere între ei de a-și impune punctul de vedere în fața Senatului, instituția supremă a Republicii Romane și de a controla treburile statului. Această înțelegere formală a fost cimentată prin căsătoria dintre Pompei și Iulia, fiica lui Caesar.

Până în anul 54 î. Hr. lucrurile au mers bine între cei trei. Fiecare fusese încredințat cu funcția de proconsul (guvernator) al unor provincii importante: Pompei avea Hispania, Caesar cucerea și administra ulterior toată Galia, iar Crassus stăpânea bogata Sirie. În acel an, Iulia, preaiubita soție a lui Pompei moare și sigura legătură sentimentală dintre Caesar și Pompei dispare. Anul următor Crassus moare în est, în timpul unui război cu parții și astfel începe conflictul deschis dintre Caesar pe de o parte și Pompei plus Senatul pe celalaltă. Pompei ia toate măsurile pentru a-l îndepărta pe Caesar de la putere. Caesar nu putea accepta acest lucru din cel puțin două motive: ambiția personală și răspunderea în fața legii. Deținând o funcție publică importantă, guvernatorul Galiei era imun în fața legii. Caesar avea motive serioase să se teamă de acuzații precum: începerea unui război ilegal, adică fără aprobarea Senatului, mituirea unor oficiali pentru a fi trecută legislația dorintă de el, intimidarea prin forță fizică a unor adversari politici. Existau zvonuri că ar fi fost implicat chiar în asasinarea unui opozant.

Aceasta era stuația politică la începutul anului 49 î.Hr. care îl găsește pe Caesar campat în apropiere de granița dintre Galia Cisalpină (actualul nord al Italiei) și Italia propriu-zisă. În antichitate două râuri constituiau granița dintre Italia și restul lumii romane. Râul Arno, mai mare, era cea de nord-vest în timp ce Rubiconul, mai mic, era cea de nord-est. Dincolo de aceste râuri promagistrații, reprezentații Republicii în provincii, nu puteau deține imperium, adică dreptul de a comanda o armată. În Italia propriu-zisă doar magistrații, consulii și pretorii, puteau deține comanda unei armate. Astfel, dacă un general roman trecea în Italia în fruntea unei armate, era considerat trădător alături de soldații săi. Cândva între 10 și 14 ianuarie, Caesar trece Rubiconul. Istoricul Suetonius ne spune:

„Ajungând cu legiunile sale la râul Rubicon, care era hotarul provinciei sale, se oprește puţin şi, cugetând la planul lui îndrăzneţ, zice către cei mai apropiaţi: „Acum am putea să ne întoarcem. Fiindcă, dacă vom trece acest pod, totul va trebui rezolvat prin arme”.Pe când stătea pe gânduri, se petrece următoarea minune: un om de o mărime şi frumuseţe extraordinară apare deodată înaintea lui, cântând din fluier. Afară de păstori, la el aleargă să-l asculte mulţi soldaţi din posturi, între care şi cei cu trompeta. Răpind o trompetă de la un soldat, omul sare în apă şi, sunând puternic din trompetă, se îndreptă spre malul celălalt. Atunci Cezar zise: „Să mergem unde ne cheamă minunile zeilor şi nedreptatea duşmanilor noştri. Zarurile au fost aruncate”.

Plutarh spre deosebire de Suetonius ne oferă o variantă realistă. Aflat în fața râului Rubicon, care probabil ajungea cel mult până la genunche, Caesar a citat în greacă dintr-o piesă a dramaturgului Meneandru: ”Zarul să fie aruncat”.

Expresia implicând zarurile apare în mod diferit astfel la cei doi istorici. Dacă la Suetonius sensul este de o decizie care nu mai poate fi întoarsă, la Plutarh sensul este de „rezultatul deciziei luate stă în mâna sorții”. Oricare ar fi subtilul adevăr în legătură cu acestă expresie, trecerea Rubiconului de către Cezar a marcat începutul sfârșitului pentru republica romană.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici