Povestea primelor texte în limba română


limba romana

Povestea limbii române scrise începe la sud de Dunăre acum 1200 de ani odată cu alcătuirea alfabetului chirilic. Bulgarii au fost în primele două veacuri ale așezării lor la miazăzi de fluviu păgâni, creștinându-se sub țarul Boris care după botez și-a luat numele de Mihail, după numele nașului său, împăratul roman de răsărit. Nobilii bulgari la început n-au vrut să se creștineze și numai după ce țarul a dat 52 dintre ei cu familiile lor pe mâna călăului, au consimțit să se boteze. Mihail pentru a propovădui noua credință a fondat o școala literară la Pliska, capitala bulgară, pentru ca în 893 ea să fie mutată la Preslav, noua reședință a țaratului. Aici s-a născut alfabetul chirilic, cel utilizat de români pentru prima parte a istoriei lor.

Vechea scriere românească își are originile în alfabetul glagolitic, numit așa după cuvântul slav gogol, ”el spunea” care revine foarte des în Evanghelie. Latinii, auzind repetându-se foarte des acest cuvânt au spus celor care citeau Evanghelia glagoliți, iar alfabetului, glagolitic. Acesta provine din litera greacă minusculă, căreia învățații bulgari i-au adăugat pentru sunetele slave care nu existau în grecește caractere luate din alfabetul ebraic-samaritean. N-a avut o răspândire prea largă, fiind utilizat mai mult în Croația unde a căpătat o înfățișare specială, colțuroasă, din care cauză a fost numit glagolitic unghiular.

Alfabetul chirilic, numit astfel după sfântul Chiril(826-869) care a avut o importantă contribuție la crearea și răspândirea lui, derivă din literele unciale (mari) grecești, cărora i s-au adăugat pentru sunete care nu existau în grecește, semne luate din alfabetul glagolitic. Acest alfabet chirilic a fost adoptat de bulgari, sârbi, ruși, și români. Polonezii și cehii nu l-au utilizat, ei scriind cu alfabetul latin care e mai simplu și ușor de citit.

Țarii bulgari din secolul X, stăpânind sau cel puțin având sub influență teritoriul nord-dunărean, au contribuit la răspândirea acestui alfabet la români. Legăturile bisericești dintre țărmul drept și cel stâng al fluviului s-au manifestat prin faptul că preoții și episcopii ce păstoreau în vechea Dacie erau hirotnoiți la bulgari, iar textele bisericești aduse de ei erau în aceeași limbă, medio-bulgară. În consecință, suljba se ținea în bulgară, numită și slavonă, bulgara veche sau slava veche. Faptul că această limbă a fost introdusă cu succes în părțile noastre se explică și prin realitatea că aici mai traiau slavi care încă nu fuseseră asimilați de strămoșii noștri. Mai târziu, când s-au întemeiat Principatele române limba slavonă a devenit limba oficială a statului: toate actele interne, adică hrisoavele de moșie și poruncile domnești, precum și multe dintre scrisorile trimise țărilor vecine, s-au scris în această limbă. Poporul în schimb vorbea evident românește. Tot așa s-a întâmplat și în multe țări europene, limba oficială a statului era una, iar cea a poporului alta. În spațiul german limba puterii laice și a bisericii era latina în timp ce poporul vorbea germana. În Anglia, după cucerirea normandă din 1066, limba curții era franceza în timp ce poporul vorbea vechea anglo-saxonă.

În cancelaria domnească deși limba oficială era cea slavonă, se scriau și acte în alte limbi, după locul de destinație. Scrisorile către Ungaria și Polonia, precum și tratatele cu acestea erau redactate în latină. Așa de pildă este tratatul lui Mircea cel Bătrân cu Sigismund(1396) sau privilegiul comercial dat de Vlaicu Vodă brașovenilor. Corespondența cu Patriarhia din Constantinopol era în grecește, scrisorile trimise principilor Ardealului în veacul XVI erau adesea în ungurește, chiar și limba turcă și tătară se pare că era utilizată în cancelariile noastre încă din veacul XV. Limba română nu a fost folosită decât târziu în timpul lui Mihai Viteazul în Țara Românească/Ardeal și Petru Șchiopul în Moldova, acesta din urmă domnind cu întreruperi între 1574 și 1591.

Totuși limba română trebuie să fi fost folosită în corespondența particulară, socoteli și însemnări. Nu mulți erau boierii care să știe slavonă și prin urmare când aveau de însemnat ceva, o făceau în limba vorbită, adică română. O primă mențiune aproape sigură despre utilizarea limbii române în scris o avem cu prilejul jurământului depus de Ștefan cel Mare la Colomeea în 1485. Cancelaria polonă a însemnat că textul jurământului ”a fost tradus din românește(valachio) în latinește”. Nu ni s-a păstrat din nefericre textul în limba noastră. De aceea nu știm sigur dacă fragmentul a fost tradus din româna scrisă în latină sau a fost redactat direct în latină conform jurământului depus de partea moldoveană. Zece ani după aceea, în 1495, sașii din Sibiu plăteau un florin unui preot român să le scrie niște scrisori românești, care însă iar nu ni s-au păstrat. Foarte interesantă este știrea că existau dieci (redactori de texte) la Constantinopol, în 1484 Baiazid eliberând negusotrilor poloni un slavconduct (document care permite libera trecere) „scris în limba românească”. Nici acesta nu ni s-a păstrat, astfel încât primul text scris în limba română rămâne scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către judele Brașovului Hans Benkner prin care-l informa asupra mișcărilor de trupe ale turcilor.

În Moldova, cel dintâi text scris în românește e zapisul (echivalentul boieresc al hrisoavelor domnești) din 15 martie 1575 prin care un Vașco, soția și feciorii lui vând partea lor de ocină din satele Brițcani, Geamenele, Bălți și Chișinău lui Trifan Sasul și soției acestuia. Asta se întâmpla în vremea lui Petru Șchiopul, domn despre care se spunea că „Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, știa limba turcească, cea grecească și cea românească … și nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meșteșug și la litere și-i plăcea de oamenii învățați, și-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii și alte lucruri subțiri. Îi plăcea mult de cântăreți și avea un preot cu meșteșug, îndemânatec”. De la el ne-a rămas în românește o frumoasă „Rugăciune a Maicii Domnului”. De asemenea în bublioteca saa existat și o carte „Chipul cum trebuie să se poarte cineva cu domnii mari” care poate să fi fost o traducere a ”Învățăturilor lui Neagoe” sau poate vreun ”Historitie”, adică un manual de bună purtare. Câtă vreme nu cunoaștem textul cărții azi pierdute, nu putem spune sigur.

În Ardeal, cea dintâi utilizare a limbii române este scrisoarea din 2 mai 1593 pe care o trimit Jurj Pogan, șpanul (administratorul) Maramureșului și Toma juratul, lui Orban birăul (un fel de primar rural) și lui Simion pârcălabul Bistriței, anunțându-i că armata ce a trecut prin Maramureș era comandată de Gașpar Kornis și număra 1000 de mercenari. Mihai Viteazul e primul domnitor muntean care a utilizat româna în acte oficiale. Încă de la intrarea în Alba Iulia și-a făcut cunoscută subtil intenția: o mărturie contemporană ne spune că în urma sa mergeau o sumă de cântăreți care rosteau frumoase cântece în limba vlahă. În cancelaria sa de la Alba-Iulia a început să emită documente în limba vorbită. Când nobilii maghiari au constatat acest lucru au venit să-i reproșeze că un asemnea fapt nu se mai întâmplase, actele trebuind să fie emise în germană, maghiară sau latină. Mihai a răspuns însă fără echivoc: ”De azi așa va fi”.

Utilizarea limbii române în scris va deveni din ce în ce mai frecventă, atât în texte bisericești cât și laice, mai ales după apariția tiparului și răspândirea acestuia în Principate.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici