Alegerea lui Cuza drept domn al Moldovei a însuflețit unioniștii și reformiștii din Țara Românească. Presa titra: ”Moldovenii au dat dovadă de înțelepciune și raționalitate”. Face-vom și noi ca ei?”. La sud de Milcov spre deosebire de Moldova nu existau forțe antiunioniste în adevăratul sens al cuvântului, ci doar grupări care doreau menținerea vechiului sistem politic și social: privilegiile boierești, marea proprietate, drept restrâns la vot, menținerea statului internațional al Principatelor. Adunarea Electivă era dominată de conservatori. Din cele 72 de voturi se estima că majoritatea se vor duce spre vechii domnitori și frați Gheorghe Bibescu 30 și Barbu Știrbei 23. Candidatul Partidei Naționale, Nicolae Golescu ar fi luat 18.

Deși guvernul provizoriu de la București obținuse victoria în alegeri, acesta ia măsuri pentru a preveni o răsturnare a situației politice. Poliția este chemată să prindă ”personale răuvoitoare” care împărțeau afișe liberale sau să disperseze cetățenii ”adunați în număr necuviincios” pe ulițe, indiferent de ”condițiunea socială”. Se instituie cenzura presei. Ziarul liberal ”Dâmbovița”, condus de Dimitrie Bolintineanu este forțat să publice pe prima pagină în loc de știri despre situația Unirii……moliftele sfântului Vasile. Primarii iau măsuri pentru ca sătenii să nu se ducă al București ”fără pricini binecuvântate”.

În 22 ianuarie 1859, pe o vreme frumoasă, se deschide Adunarea electivă. Încă din zori o mulțime de oameni se strânge pe dealul Mitropoliei și străzile adiacente, căutând să se strecoare în clădirea unde se ținea ședința. Porțile erau bine păzite, dar prin diferite șiretlicuri, mulțimea pătrunde în curte, ba chiar în sala de ședințe. Când sosesc cei doi caimacami(guvernatori provizorii) reacționari, Manu și Băleanu, sunt întâmpinați cu huiduieli. Însuflețită de o serie de elemente radicale, mulțimea adunată se înfățișa ”ca o mare vie, ale cărei valuri abia se puteau mișca și care amenința să năvălească pe uși și pe ferestre în cameră, ca să-și susțină drepturile și principiul său”. Sub această presiune, majoritatea conservatoare începe să cedeze în fața Partidei naționale. Martor al ședinței, consulul Austriei recunoaște că ”prezența mulțimei adunată în curtea Mitropoliei a contribuit mai mult decât elocința oratorilor să facă majoritatea înțelegătoare”.

A doua zi ”oameni de toate clasele și toate vârstele”, apreciați la 10-12.000, umplu din nou curtea Mitropoliei.Urcat într-un pom, publicistul N. T. Orășanu vedea bine ce se întâmpla în sală. Când vorbea vreun conservator, dădea semnalul huiduielilor. Pentru preveni frământările, guvernul luse însă măsuri mai puternice ca în ajun, în curțile caselor lui Bibescu din apropiere fuseseră postate trupe. Un batalion de infanterie e dus chiar în curtea Mitropoliei, în mijlocul mulțimii, în timp ce un escadron de cavalarie se înșirase dincolo de deal, pe uliță. Generalul Vlădoianu, capul oștirii, dăduse ordin colonelului Macedonski, tatăl poetului, ca ”la trebuință să se împrăștie lumea cu orice preț”. Măsurile stârnesc mânia maselor: ”Afară oștirea! Jos tiranii! Trăiască libertatea!” Poporul amenința că va pătrunde în sală, iar unii voiau să spargă ușile clopotniței pentru a suna din ele. Într-o asemenea atmosferă, deputații de stânga refuză să delibereze, cerând cu energie să fie retrase trupele. Mai mult, se propune a se lua puterea din mâna căimăcămiei, urmând ca Adunarea să se îngjrijească singură de măsurile necesare asigurării liniștei. Pătruns în sală, Orășanu strigă: ”Goniți oștirea, domnilor, sau nu mai răspundem de viața dumneavoastră”. Vlădoianu iese și dă dispoziții de retragere.

Din ordinul guvernului, dorobanții păzeau toate intrările în Capitală pentru a împiedica venirea susținătorilor Partidei naționale. Cu toată paza pusă de guvern, aceștia știau însă să se strecoare noaptea, în cete, prin intrări lăturalnice. Au loc ciocniri și arestări. La Colentina au fost închiși și maltratați, numeorși locuitori veniți din afara Bucureștiului. Aflând de această ispravă, la 23 ianuarie, spre seară, un mare grup de oameni pornește pe jos pentru a-i elibera. Pe drum, auzind despre ce este vorba, alții li se alătură, ajungându-se la câteva mii. Unii se înarmează cu parii de la garduri. Un număr de 28 de dorobanți sunt făcuți prozonieri. Cei arestați se eliberasă însă singuri deja.

Între timp se înnoptase și mulțimea pornește înapoi. O parte a ostașilor care fuseseră trimiși la Mitropolie, chiar fii ai manifestanților, fraternizează cu mulțimea, cântând cu toții Hora Unirii. Se merge la casa prefectului județului Ilfov pentru a i se cere socoteală în legătură cu restricțiile impuse, dar acesta este căutat în zadar prin toate camerele deoarece cu puțin timp înainte sărise pe geam și se făcuse nevăzut. Cei 28 de dorobanți sunt duși la prefectură unde ei sunt ”eliberați” pe bază de chitanță: ”S-a primit la prefectură 28 de dorobanți de district, cu toată muniția lor, pentru care s-a dat aceasta”, suna actul.

Noaptea orașul continuă să fiarbă. Cete de civili se intersectau cu patrulele de infanterie și cavalerie. Conservatorii de vază își caută adăpost cu familii cu tot la consulate străine. Caimacamii înșiși se retrag la palatul domnesc, dublând garda și ordonând a trage când manifestanții „vor cuteza a călca palatul”,

Deputații Partidei naționale, unii conducători ai maselor, partizani ai liberalilor radicali se adună pe 23 ianuarie, la hotelul Concordia, aflat pe actuala stradă Smârdan (pe atunci Germană), pentru a cădea de acord asupra candidatului ce urmau să-l susțină a doua zi când era fixată alegerea. Până la două noaptea au durat furtunoasele discuții. În cele din urmă Dimitrie Ghica propune alegerea ca domn al Alexandru Ioan Cuza și această idee este acceptată. Se decide păstrarea secretului până la votare și se obține concursul generalului Vlădoianu. Strada, abia pavată cu piatră adusă de la Comarnic și Vălenii de Munte ca și podurile de peste Dâmbovița începeau să sune a tropotul cizmelor trupelor aduse de general.
În aceeași seară, speriați de cele petrecute ultimele 2 zile, conervatorii întruniți în casa Oteteleșanu, erau pe punctul de a hotrărî a nu participa în ziua următoare la ședința Adunării. Consultați, reprezentanții Marilor Puteri consideră greșită ideea. Cel austriac sugerează ținerea ședinței într-un alt oraș oentru a scăpa de presiunea maselor. Poporul se răsculase într-un asemenea grad încât un deputat scria că ”numai Dumnezeau ne-a scăpat de o vărsare de sânge”.

Sâmbătă, 24 ianuarie, în jurul Adunării domnea liniștea. De grija situației internaționale, liberalii radicali se înțeleseseră cu prefectul poliției ca nici oștirea, nici populația să nu mai staționeze lângă Mitropolie. Înțelegerea fusese făcută publică într-o foaie volantă răspândită în oraș. ”Plină de neîncredere și bănuieli” o parte din mulțime mersese pe dealul Filaret unde aștepta semnalul de a interveni în caz de nevoie. Cei mai curajoși se așează totuși lângă intrările Adunării ”ca să bareze ieșirea deputaților înșelători în caz de necredință”. Intrat în sală, Orășanu se pune lângă una din ferestrele dinspre curte ca să dea semnal către cei de afară. Avea pregătite două batiste. Cea roșie însemna că mulțimea trebuie să năvălească, iar cea albă că fusese ales Cuza. În caz că Orășanu cumva nu reușea, Ion Brătianu prelua această sarcină.

Vasile Boerescu cere o ședință secretă într-o sală alăturată celei unde se desfășuratu alegerile. La ora 11 el face un discurs: ”Pentru ce să fim să fim împărțiți în două tabere, numindu-ne noi și voi? Nu suntem toți români? Nu avem aceeași patrie? Nu suntm fii aceleiași mame? A ne înțelege asupra principiului Unirii este a ne înțelege asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Acestă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit o datorie sfântă”.

În cercurile diplomatice se vehicula ideea că văzând neînțelegerile de la București, Poarta va impune un domn prin forță și nu unul favorabil unei uniri trainice. Amenințarea era una reală din moment ce Vasile Boerescu spune că „inamicul e la porțile noastre”. Totuși deputații semnează ”un contract” prin care ”unanimitatea deputaților Adunării României, voind a consacra pentru totdeauna unitatea românilor s-a legat prin jurământ a numi domn pe prințul Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”. Deputații conservatori au aderat până la urmă la idee după cum spune consulul austriac deoarece ”li se oferise posibilitatea de a-și salva viața în dosul unei perdele patriotice”, fiindu-le teamă de reacția populară.

După-amiază se redeschide ședința publică. Constantin Cantacuzino propune ca în lista candidaților ”să se înscrie și alesul Moldovei ca unul care are calitățile cerute”. La încheierea votării se deschide urna. Pe toate biletele era scris numele domnitorului Moldovei, urmat uneori de urările: „Spre fericirea românilor”, ”Spre mărirea patriei”, ”Voința întregului popor”. Alexandru Iona Cuza este astfel proclamat domnitor și sala răsună de aplauze și strigăte de bucurie.
Când la fereastră apare batista albă, mulțimea erupe de fericire. De la Filaret (aflat atunci la marginea Capitalei) până la Băneasa, lumea era în picioare. Clopotele încep să sune, deși cădea ”o ploaie subțirică” muzica miliară cânta ”Hora Unirii”. Din 1848 nu se mai văzuse atâta entuziasm. Cu muzica în frunte, cântând și jucând, mulțimea străbătrea ulițele Bucureștiului.

Grație telegrafului, vestea se duce repede în toată țara și peste hotare. Nicolae Girgorescu, angajat în pictarea mănăstirii Agapia își amintește: ”Dimineața ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în ambele capitale. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal și fuga la târg. Atunci am văzut și eu ce înseamnă bucuria unui popor. Cântece, jocuri chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în cale cu oala plină cu vin. Care, cum se întâlneau luau vorba despre Cuza, despre Unire, se îmbrățișau și se încingeau la horă în mijlocul drumului deși era un ger de crăpau pietrele. Nimeni nu mai stătea în casă. Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. O săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după vești. Plăteam gazeta la suprapreț și ne adunam toți să ascultăm noutăți, ”novitale” cum se zicea pe atunci. Mi-aduc aminte că stam într-o seară târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor…”

Presa din Germania afirmă că ”Ziua de 24 ianaurie este o zi memorabilă a poporului român. Puține popoare de pe globul pământesc au realizat cu sacrificii mari o operă patriotică atât de măreață”. Italienii și ei despărțiți în mai multe state sperau ca ”faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaților”, să aibă loc și la ”poalele Alpilor”. În Ungaria se spunea : ”un astfel de spirit e necesar ca un popor să-și întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o să și-o recâștige”. Un ziar maghiar din Cluj relatează că: ”Poporul s-a revărsat în valuri imense pe străzile străbătute de deputați, urmat de muzicele militare care au cântat toată noaptea. Toate clădirile publice și private se iluminează, ostașii cu puștile pe umăr amestecați printre popor se bucură de fericirea generală, se dansează Hora Unirii pe la toate răspântiile”.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat rezultatul concret al eforturilor generației pașoptiste, evenimentul reflectând măsura în care simțămintele patriotice își găsiseră o încununare într-o soluționare îndrăzneață și inteligentă a unei probleme fundamntale a existenței românilor, dar totodată și a unei probleme europene. Avea dreptate Mihail Kogălniceanu când avea să califice evenimentul mai târziu drept „actul energic întregii națiuni române”.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici