Se împlinesc 25 de ani când Petre Țuțea a trecut la cele veșnice


petre-tutea

În august 1964, Petre Țuțea, cântărind doar 53 de kilograme și având sănătatea șubrezită, este eliberat din Aiud în urma decretului de aministie generală. Va fi prins de acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Încearcă să-și revină după „lunga călătorie în care fusese scos din viață”, redactând în anul 1965 un „Proiect pentru reforma economică a României” pe care îl trimite autorităților în dorința de a scoate România din criza politică în care se afunda: „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române. După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă”. În primăvara anului 1968, Securitatea îi întocmește o „fișă personală” în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”: „Fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus «să se bage slugă la dârloagă» autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală”.

Credincios principiilor de viață pentru care a suferit atât, continuă să nu facă niciun compromis cu regimul, prețul fiind o viață în lipsuri și sărăcie extremă. Va trăi până în 1989 din ajutor social, apoi până la sfârșitul vieții dintr-o pensie derizorie primită de la Uniunea Scriitorilor, locuind într-o garsonieră pusă la dispoziția lui Țuțea de către unul din tinerii care îi audiau conferințele improvizate. Renegat de sistem, fără drept de a publica decât sporadic în revistele „Familia” și „Tribuna”, Țuțea elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris sau confiscate de Securitate cum au fost „Tratatul de antropologie creştină” și copii ale proiectului „Prometeu”.

Revoluţia din decembrie 1989 îl prinde aproape strivit în ghearele sărăciei şi neputinţei, însă începe să fie înconjurat de tot mai mulți ziariști care îi difuzează interviurile în toate mediile, astfel încât popularitatea lui Țuțea devine fulminantă, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: țuțismul. Cu toate acestea, starea sănătății lui Țuțea se înrăutățește tot mai mult, în toamna anului 1991 fiind internat în spitalul Filantropia. Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de urmărire comunistă, Petre Ţuţea își primește sfârşitul cu sufletul împăcat, după ce se spovedește părintelui Constantin Voicescu, într-o rezervă a Spitalului Cristiana din Bucureşti. Înconjurat de ziarişti, marele filosof răspunde cu maximă lucidate întrebărilor acestora. „Domnule profesor, ar trebui scrisă o istorie a închisorilor comuniste, acolo unde dumneavoastră aţi fost batjocorit?”, se aude întrebarea reporterului. „Nu, pentru cinstea poporului român. Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român. Nu vreau să umilesc poporul român, jelindu-mă”.

Întrebat în continuare despre viitorul poporului român, Petre Ţuţea răspunde: „Cred în viitorul lui, de aia a şi suferit. Uite, acum dacă mă puneţi la zid pentru poporul român, aş striga: «Excelsior»”. Aflat la căpătâiul lui în ultimele licăriri de viață, un apropiat păstrează în amintire, șoaptele de rămas bun ale lui Țuțea: „M-a chemat şi mi-a spus: «Acuma, eu plec. Doamne, iartă-mă şi primeşte-mă şi pe mine în rândul celor care merită să fie judecaţi şi răsplătiţi!». Și a murit”. Îmbrăcat în haina smereniei până în ultima clipă petrecută pe pământ, este dus de la București la Boteniul natal cu o mașină care transporta morcovi. Înmormântarea are loc în ziua Sfântului Nicolae, drumul spre locul de veci, făcându-l într-un car tras de boi.