Într-o seară de iarnă, sosind la Berlin, Caragiale își face intrarea în casa lui Alexandru Vlahuță și cu o privire visătoare spune: ”Parcă văd….seara. Frig. Ninge. Viscolește. La Ploiești. Acum cinci zeci și atâți de ani…O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuiește, nemâncată, pe o saltea de paie…Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcolește înăuntru de dureri grozave…Și toată noaptea o duce așa…De-abia către ziuă se ușurează. Naște un copil fără noroc…Ei bine, copilul ăla sunt eu!… Continue reading →