În anii ’80, în plin război rece sovieticii au denunțat bombardarea Dresdei, spunând că a fost o crimă împotriva umanității produsă de anglo-americani. Asta până când lumii i-au fost prezentate documentele conform cărora chiar rușii solicitaseră bombardamentul. La vremea respectivă, uciderea populației civile nu fusese o grijă pentru comuniști.

Într-o marți, la ora 22, orașul cunoscut sub numele de Florența de pe Elba avea să cunoască iadul. Până la venirea naziștilor și chiar după fusese un centru cultural de excepție și o zonă în care se manifestase o deosebită toleranță față de miniorități. Timpurile erau acum altele. În 13 februarie 1945, 259 de bombardiere Lancaster de la baza Swinderby din Linconshire și de la câteva aerodromuri din apropiere au zburat în cea mai mare parte la adăpostul aproape complet al unui front noros pentru ca la câteva ore, 529 de Frotărețe Zburătoare de tip Liberator ale Forțelor Aeriene Americane să le urmeze calea distructivă. De notat că 40 de bombardiere americane au deviat de la zbor şi au ajuns, în loc de Dresda la Praga pe care au bombardat-o. Cele 2680 de tone de bombe căzute au distrus 20 de kilometri pătrați pe care se aflau în majoritate clădiri cu structuri din lemn. Femei, copii, bătrâni, refugiați din calea Armatei Roșii care se afla la 96 de kilometri au fost sufocați, fierți, arși și prăjiți. Fierți nu este o exagerare, mormane de cadavre au fost scoase dintr-un rezervor uriaș de apă, folosit de pompieri, în care oamenii au sărit pentru a scăpa de flăcări, dar au sfârșit fierți de vii. Romancierul american Kurt Vonnegut era prizonier de război la Dresda în noaptea bombardamentului și în dimineața următoare a trebuit să îngroape cadavrele din orașul ruinat. În romanul său Abatorul cinci, care poate fi considerat semi-autobiografic, deoarece personajul principal, Billy Pilgrim, care este răpit de extratereștri și călătorește în timp, eroul își amintește cum, înainte de raid fusese vrăjit de arhitectura orașului. “Amorași surâzători împleteau ghirlande deasupra ferestrelor. De pe cornișele împodobite cu ghirlande pe Billy îl priveau cu coada ochiului fauni pehlivani și nimfe goale. Printre pergamente deschise, scoici, bambuși și alte ornamente țopăiau maimuțe de piatră.”

Cu toate acestea, atunci când Pilgrim și gărzile sale germane au apărut a doua zi, la prânz, după bombardamente “cerul era negru de fum. Soarele, supărat se transformase într-o minusculă gămălie de ac. Dresda arăta ca suprafața Lunii- o aglomerare de minerale. Pietrele erau fierbinți. Cât vedeai cu ochii, oamenii zăceau morți. Pilgrim a remarcat ceea ce păreau a fi niște bușteni mici, care zăceau pretutindeni, aceștia fiind de fapt oameni care fuseseră prinși în potopul de foc. Casele erau scrum și cenușă și stropi de sticlă topită. Cadavrele scoase din moloz nu miroseau greu la început, erau muzee de ceară. Mai apoi, duhoarea cadavrelor putrezite și lichefiate era asemănătoare unei combinații între mirosul de trandafiri și cel de iperită.” Numele vine de la localitatea Ypres din Flandra, unde a fost folosit pentru prima dată acest gaz toxic. După un timp cadavrele nu au mai fost îngropate ci incinerate în locul unde se aflau de către soldați care foloseau aruncătoare de flăcări. Soldații stăteau pur și simplu afară și aruncau înăuntru cu flăcări.

Vonnegut afirmă că au fost în jur de 130.000 de victime. Numărul real se pare că a fost 20.000, așa cum afirmă comisia de 13 germani care a anchetat istoric evenimentele de la Dresda. Vorbele naziștilor de la acea vreme și cele ale neo-naziștilor de după război, potrivit cărora corpurile umane ar fi fost complet vaporizate de temperaturile înalte s-au dovedit false. În februarie 1945 Aliații deja descoperiseră mijloace de a produce incendii de mari proporții, chiar și în condiții de vreme rece. Aruncau uriașele mine aeriene cunoscute ca “blockbusters”, care erau gândite să spulbere ușile și ferestrele, astfel încât oxigenul să circule cu ușurință și să alimenteze incendiul produs de bombele incendiare. Bombele speciale distrugeau clădirile și, lucru foarte important, îi obligau pe pompieri să rămână în adăposturile lor. Oamenii nu mureau neapărat pentru că erau arși de vii ci datorită faptului că focul consuma oxigenul. La Dresda, pentru că sirenele nu au funcționat cum trebuie, mulți dintre pompierii care au acționat după primul val de bombardamente au fost surprinși în câmp deschis de cel de-al doilea val.

La acea vreme o parte dintre parlamentari în frunte cu laburistul Richard Stokes și episcopul George Bell au catalogat atacurile drept crime de război. Dresda, devenise un important punct de comunicații, cu o stație de triaj feroviar și un conglomerat de industrii de război. În peroioada interbelică acolo se dezvoltase industria porțelanurilor, mașinilor de scris și industria optică (celebrele Carl-Zeiss). Pe perioada conflictului fuseseră convertite însă în fabrici de lunete și alte instrumente optice pentru război, electronice și comunicații. Orașul devenise de mult vulnerabil prin penetrarea spațiului aerian german de bombardiere și avioane de vânătoare. Nu este vina Aliaților că autoritățile din Dresda, în special Gauleiterul (un fel de prefect nazist) Martin Mutschmann, nu au reușit să asigure o protecție aeriană corespunzătoare. Adăposturile erau inadecvate, sirenele nu au funcționat, iar artileria anti-aeriană era ca și inexistentă. La sfârșitul războiului, Mutschmann va cădea în mânilie Aliaților și a mărturisit instant că nu a inițiat constriuirea de adăposturi anti-aeriene pentru că spera că Dresda nu va păți nimic. Pentru el, familia sa și înalți funcționari a făcut două adăposturi totuși. Germanii în general crezuseră că Dresda era prea la est pentru a fi bombardată de anglo-americani. Ei se aflau în zona frontului sovietic, iar aceștia lăsaseră spațiul aerian în sarcina occidentalilor. Deși orașul fusese desemnat zonă militară defensivă, germanii nu au luat aproape nicio măsură.

Controversele

Singura instalaţie cu adevărat militară semnificativă, aerodromul Luftwaffe situat la câţiva kilometri de nordul oraşului, nu a fost atacat în timpul bombardamentului; puţinele avioane erau ţinute la sol din cauza lipsei de combustibil. Staţia de cale ferată, importantă de altfel, nu a fost marcată ca obiectiv de avioanele britanice „Pathfinder”, avioanele-călăuză pentru bombardiere, echipajele fiind instruite să arunce bombe doar asupra centrului oraşului, situat la nord de staţia de cale ferată. Distrugerile provocate sistemului feroviar au fost minore, acesta reluându-şi activitatea după doar trei zile de la atac. Marea majoritate a punctelor industriale cu caracter militar important din Dresda nu se aflau în centrul oraşului, ci în suburbii, unde densitatea bombardamentului a fost scăzută.
Au fost distruse spitale, biserici și numeroşi prizonieri de război aliaţi care se aflau în oraş au fost ucişi.

Churchill intuia bine că aceste bombardamente asupra unui oraș-emblemă pentru arhitectură, cultură și istorie va fi unul dintre capetele de acuzare la adresa sa. El spunea: “Distrugerea Dresdei rămâne un mare semn de întrebare în ceea ce privește conduita de bombardament a Aliaților. Simt nevoia unei mai precise concentrări asupra obiectivelor militare… mai degrabă decât niște simple acte de teroare și de distrugeri inutile, oricât ar fi de impresionante.”
Churchill considera că, prin acest „uragan de foc”, îl va face pe Stalin ceva mai prudent la Yalta. Din nefericire, vremea i-a jucat o festă, timpul defavorabil a făcut ca bombardarea Dresdei să se desfăşoare abia în 13 şi 14 februarie 1945, două zile după încheierea Conferinţei de la Yalta, nu pe 4 februarie, cum era planificat, astfel că Stalin nu a avut de ce să fie impresionat. Aliaţii anglo-americani au folosit totuşi „strategia” mai târziu, la Conferinţa de la Postdam, în timpul căreia s-a desfăşurat prima explozie nucleară americană la Los Alamos, dar Stalin nu a părut prea impresionat nici atunci, în mare măsură – se pare – pentru că el credea că o „explozie nucleară” este doar o explozie mult mai puternică decât altele.

surse

Andrew Roberts, Furtuna războiului, editura Litera, București, 2013

http://www.art-emis.ro/istorie/260-bombardamentul-de-la-dresda-1314-februarie-1945.html