Cetățile erau unul din mijloacele de apărare al teritoriului românesc. Ele serveau pentru a opri sau încetini înaintarea dușmanului, dând astfel armatei de țară timp ca să se strângă, slujind în același timp drept adăpost pentru domn, boieri și o parte a locuitorilor din împrejurimi. Însemnătatea cetăților a fost mai mare în Moldova și Transilvania și mai mică în Țara Românească. Majoritatea cetăților Moldovei se aflau la hotare sau în proximitate: Hotin, Cetatea Albă, Tighina, Crăciuna restul fiind în interior(Roman, Suceava). Unele erau de zid adică din piatră și cărămidă iar altele de lemn și pământ. Acestea din urmă, numite mai târziu palănci, s-au risipit cu totul, așa încât pentru câteva din ele nu se poate preciza nici locul unde se aflau.
O cetate de zid se alcătuia în genere din următoarele părți: la mijloc un fort sau reduit de piatră, de formă adesea dreptunghiulară(Suceava, Neamț, Cetatea Albă) alteori rotundă(Soroca) sau oblongă, adică alungită(Hotin). Acest fort constituie de obicei partea cea mai veche a cetății și e de dimensiuni mici: la cetatea Neamțului are 46 x 40 de metri, la Suceava 42,5 x 45, la Cetatea Albă 34,65 x 37,2 iar la Soroca un diametru de 26 de metri. Hotinul are dimensiunile cele mai mari 110 x 37,9. Acest fort e prevăzut cu turnuri, rotunde sau pătrate la unghiurile zidului. Turnurile au mai multe etaje și se termină ca și zidurile dintre ele cu creneluri. Grosimea zidurilor fortului varaiază: 4,94 de metri la Cetatea Albă, 4,5 la Hotin, 3,65 la Neamț, 2,5 la Suceava și doar 1,6 la Soroca. În fort se păstrau munițiile și proviziile, aici aflându-se și locuința garnizoanei. Fortul era înconjurat de un zid sau de o incintă poligonală, prevăzută și ea cu turnuri circulare (Cetatea Albă) sau semicirculare (Suceava). Câteodată acest zid exterior lipsește, ca la Neamț și Soroca. Grosimea zidului exterior variază, chiar la acceași cetate constatăm diferențe, după cum primejdia bombardării era mai mare sau mai mică. La Suceava, ziudul dinspre vest, care era mai expus avea 5 metri, cel dinspre sud-vest și cel de est doar 1,6 metri. De jur-împrejurul zidului exterior era un șanț, uneori umplut cu apă. La Sueava el avea 40 de metri lățime și 5 adâncime. La Cetatea Albă adâncimea era de 2,5 metri. Mai toate cetățile erau așezate pe poziții dominante, de unde se puteau observa împrejurimile. Din cauza configurației terenului, asediul era deseori dificil și garnizoana, chiar foarte redusă putea rezista multă vreme.
Cea mai veche cetate a Moldovei este Cetatea Albă. Bizantinii îi spuneau Maurocastron sau Asprocastron. Pe timpul lui Roman I (1391-1394) care se intitula cu mândrie domn ”de la munți până la mare”, ea se afla în mâinile moldovenilor. În 1421 după primul asediu turcesc, cel din 1420, cetatea este reparată cu ajutorul lui Vitold, marele duce al Lituaniei, acesta trimițând 12.000 de oameni și 4.000 de care cu material de construcții. Alte reparații se fac în timpul lui Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun, apoi în 1454 când se construiește un zid prevăzut cu turnuri. Sub Ștefan cel Mare ”s-a săvârșit în 1476 marea poartă” a cetății. La începutul lui august 1484, după un scurt asediu, Cetatea Albă cade în mâinile turcilor, până la 1806.
Cetatea Chiliei a fost la început pe malul drept al brațului Chilia, acolo unde azi e Chilia Veche. După atacul nereușit din 1462, Ștefan izbutește să o ocupe în 1465. Deoarece era așezată dincolo de Dunăre, ea nu putea fi apărată cu ușurință de moldoveni, astfel încât Ștefan cel Mare pune să fie construită în 1479 o nouă cetate, pe malul stâng, într-un timp record, 25 de zile(22 iunie-16 iulie). La ea au lucrat ”opt sute de zidari și șaptesprezece mii de ajutoare”. În 1484, cetatea nouă a Chiliei, va cădea în mâinile trucilor.
Spre Țara Românească, Ștefan și-a asigurat hotarul cucerind pe 10 martie 1482 cetatea Crăciuna. Unde era așezată această cetate de lemn și pământ nu se știe sigur. Cei mai mulți o situează în Vrancea, deasupra Odobeștilor, pe dealul care și azi poartă numele de Cetate. Alte păreri indică faptul că ar fi fost așezată pe Siret, lângă satul Vadu- Roșca. În acest din urmă loc sau în alt punct al Siretului inferior, la hotar, știm că Radu cel Frumos a construit în 1471 o cetățuie în fața căreia Ștefan a fost obligat la rândul său să facă alte cetățui, abătând apa Siretului de la aceea a dușmanului său.
Înspre Ardeal era o singură cetate, cea a Neamțului. Ea a fost ridicată se pare de sașii din Bistrița, înainte de întemeierea Moldovei. Bine așezată și întărită, cetatea Neamțului nu a putut fi luată nici de Sigismund, regele Ungariei în 1395 și nici de turci în 1476. Până târziu, în veacul al XVII-lea, a fost un punct de sprijin sau adăpost pentru domnii Moldovei.
Înspre polonezi, hotarul era păzit de două cetăți: Țețina și Hotin. Prima se afla lângă Cernăuți, pe un deal înalt, dominând tot ținutul. O găsim pomenită în 1394 cu prilejul unei solii trimise de Ștefan I către Vladislav Iagello. Cea de-a doua păzea un vad al Nistrului. Ambele a fost ridicate în prejma întemeierii Moldovei de regele Cazimir cel Mare al Poloniei(1340-1370), pentu a apăra drumul comercial ce unea orașele Galiției cu porturile de la mare(Chilia și Cetatea Albă) și în același timp hotarul sudic al posesiunilor sale. Și după ce stăpânirea Moldovei ajunge la Nistru, polonezii au mai ținut pentru scurte perioade cetatea Hotin. Chiar Ștefan cel Mare la începutul domniei a trebuit să cedeze pentru câțiva ani Hotinul. Petru Rareș a mărit cetatea, iar turcii i-au reparat și lărgit în 1713 zidul, făcând și alte îmbunătățiri.
Mai spre răsărit, tot pe Nistru, strajă împotriva tătarilor era cetatea Soroca. Tradiția locală atribuie întemeierea ei lui Ștefan cel Mare, sub care apare în documente, în 1499, primul pârcălab de Soroca. Miron Costin afirmă însă că ”Soroca a zidit-o domnul Petru, după a doua descălecare”, ceea ce poate însemna Petru al Mușatei și Petru Rareș. Dacă admitem cea de-a doua identificare, dacă Petru Rareș a zidit cetatea de piatră- în sprijinul acestei ipoteze a fost invocată o scrisoare din 23 aprilie 1543, prin care domnul cheamă un meșter bistrițean să lucreze la cetatea Soroca- atunci rezultă că Ștefan a ridicat doar cetatea de lemn și pământ.
Cetatea de piatră Orhei este amintită prima oară pe 1 aprilie 1470 și servea drept pavăză contra tătarilor. Avea tunuri mici care puteau bate la 400-700 de metri. În 1499 tătarii devastează Orheiul, dar garnizoana rezistă. În secolul XVI tătarii au mai atacat cetatea, dar cea mai importantă lovitură o dă Soliman Magnificul aflat în campanie contra lui Petru Rareș. În a doua domnie a lui Petru Rareș, cetatea este refăcută, dar într-un final este distrusă de Alexandru Lăpușneanu la ordinele turcilor.
Cetatea Tighina(Bender) își leagă istoria de turci. În 1538 Soliman Magnificul cuprinde fără luptă cetatea. Devenind resedință de raia, vechiul nume de Tighina e substituit Bender, adică “oraș fluvial”. Soliman poruncește ca cetatea să fie refăcută și lărgită iar lucrările de reconstruire sunt terminate în 1541. Folosind resursele locale și munca țăranilor din împrejurimi, Poarta a transformat cetatea într-un avanpost puternic.
În interiorul Moldovei erau cetățile Roman și Suceava. Cea dintâi, din lemn și pământ, a fost arsă de Matei Corvin în 1467, cu prilejul expediției nereușite contra lui Ștefan cel Mare. În 1483, domnul Moldovei începe să zidească o cetate de piatră, care și-a trăit clipele cele mai importante în timpul ctitorului, după moartea acestuia decăzând destul de repede.
Cetatea de la Suceava a fost zidită în timpul lui Petru al Mușatei, după mutarea reședinței în acest oraș. Bine întărită, ea a putut rezista asediului din 1476 al lui Mahomed al II-lea cuceritorul Constantinopolului, cât și celui din 1497 al lui Ioan Albert, regele Poloniei. Sub Despot Vodă și Ieremia Movilă, se fac unele reparații.
Cetățile Moldovei au fost unul dintre factorii însemnați care au contribuit la victoriile lui Ștefan cel Mare sau ale celorlalți domitori-oșteni. Ele ne ajută să înțelegem mai bine cum Ștefan, acest strălucit voievod, a reușit să se împotrivească tuturor dușmanilor timp de aproape o jumătate de veac. De altfel, întreaga istorie militară a Moldovei e strâns legată de cetățile ei. Paralelismul se poate observa de la început la sfârșit. Din momentul în care, sub Alexandru Lăpușneanu, unele cetăți sunt ”răsipite”, puterea militară moldovenească începe să decadă, iar gestul lui Dumitrașco Cantacuzino, care în 1675 aruncă în aer cu praf de pușcă zidurile cetăților sau le umple cu lemne și le dă foc, pune capăt roului jucat de cătățile Moldovei în istoria militară a acestei țări.
Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață/dezvoltarea site-ului click aici