Cătălina, Lili cum îi spuneau părinţii, era cel de-al treilea copil al familiei Toderoiu. Era născută în 14 ianuarie 1894 și dovedea inteligenţă şi ambiţie. Părinţii ei erau oameni nevoiaşi, cu mulţi copii. Eroina a dormit mult timp în copaia în care erau spălaţi copiii. Nu avea loc în pat. ”Dada” Cătălina a învăţat foarte mult că să scape de sărăcie.

Primele două clase primare le-a făcut în Vădeni, localitatea ei natală, care face parte acum din Târgu-Jiu. Următorii doi ani a urmat şcoală în “oraş”, la Târgu-Jiu. Învăţătorul ei a vrut să pună în scenă “Peneş Curcanul” şi a întrebat în clasă cine vrea să joace rolul principal. Ecaterina Teodoroiu(numele său de familie este menționat în diferite surse oficiale cu diverse ortografieri) a spus că ea. Dascălul i-a explicat însă că rolul trebuie jucat de un băiat. Îi plăcea foarte mult să citească cărţi istorice și de aceea avea o afinitate pentru personajele de glorie ale României. Cătălina Toderiu a plecat apoi la Bucureşti, unde s-a înscris la Şcoala de Fete. Vroia să devină învăţătoare. Se pare că, la Bucureşti, Cătălina l-a întâlnit pe Gheorghe Mănoiu, iubitul ei. În acea perioadă, Ecaterina s-a înrolat că cercetaş. După ce a început Războiul de Reîntregire a participat ca sora medicală. Alături de alte femei, Cătălina îngrijea răniţii.

Înrolarea în Armata Română

Moartea fratelui ei Nicolae, cel cu care Ecaterina s-a înţeles cel mai bine dintre toţi copiii, a afectat-o foarte mult. Ea a fost cea care l-a îngropat pe Nicolae pe dealul Sambotinului. În octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu a decis să slujească ţara în locul fratelui ei. Să îl răzbune. Un alt motiv care a determinat-o pe eroină să se înroleze a fost faptul că Gheorghe Mănoiu era deja pe front. Părinţii ei nu au fost de acord cu faptul că ea a luat arma şi mantaua. Au lăcrimat mult. Dar decizia ei fusese deja luată. Atunci când venea acasă în permisii, bunica plângea şi îi spunea: “Dadă Cătălina, nu pleca. Ia-mă şi pe mine cu ţine”. Dar Ecaterina Teodoroiu era hotărâtă.

Rănită şi prizonieră

În război, Ecaterina a fost rănită la ambele picioare şi a fost tratată la spitalele Filiaşi, Craiova, Iaşi, dar şi-a revenit. A fost luată prizonieră, însă a reuşit să scape, împuscând vreo “doi-trei” soldaţi germani. Într-o seară, după o luptă în Gorj dada Cătălina a venit acasă. Ploua şi era destul de frig şi avea pe ea o pelerină roşie. Părinţii ei au întrebat-o de unde o are. “Am primit-o de la generalul Dragalina”, le-a răspuns aceasta. Era deja o legendă a armatei. Eroina a fost distinsă în primăvara anului 1917 cu “Virtutea militară de război, clasa a II-a” şi avansată la gradul de sublocotenent. Conducea un pluton de 25 de soldaţi. La început, ostașilor nu le-a prea convenit că sunt conduşi de o femeie, dar până la urmă au apreciat-o.

Ultima luptă

Moartea nu a cruţat-o însă. Ecaterina Teodoroiu nu a reuşit să scape de gloanţele germane. În 22 august, pe câmpul de lupta de la Mărăşeşti, eroina a fost împuşcată în piept. Ultimele ei cuvinte au fost: “Înainte băieţi, sunteţi cu mine!”.

Eroina este citată în ordinul de zi nr 1 din 23 august 1917

ORDIN DE ZI NR. 1 DIN 23 AUGUST 1917

În timpul ciocnirii de ieri noapte pe Dealul Secului a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pilda rară a unui entuziasm unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt Eroina de la Jiu, şi-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul ţării acesteia cotropită de duşmani. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale şi i-a întrecut prin puterea cu care înfrângând slăbiciunea femeiască a ştiut să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preţ. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu-Jiu, aceea care şi-a desfăşurat energia-i rară împotriva “morţii albe” care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornise din nou în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a revanşei la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucţia. A căzut înainte de a ajunge la ţelul acestei revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine apoteoze de vorbe ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că se împlineşte datoria vieţii.

Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: “Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”, are drept din clipa aceasta la cinstirea veşnică a unui nume neuitat de camarazi. Pentru dragostea-i de ţară, pentru simţu-i rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă, o citez la ordin de zi pe Regiment, dând-o ca pildă tuturor ostaşilor.”

Ecaterina Teodoroiu a fost înmormântată pe câmpul de luptă, apoi trupul ei a fost mutat în Mausoleul de la Mărăşeşti. În 1926 a fost adusă, într-un sicriu de oţel, în mausoleul construit pentru ea în centrul oraşului Târgu Jiu.