Despre actorie: „Îmi place să joc şi-n filme, şi-n teatru, că din teatru am venit. Am jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti în „O scrisoare pierdută” pe Pristanda, în regia lui Beligan. Am jucat, pe unde n-am jucat la viaţa mea! Mă cunosc spectatorii, dacă-i zi! Noaptea-i mai greu!” Pe vremea lui Ceauşescu: „Nu prea ne dădeau aşa bani, nici azi nu ne dau prea mulţi. Păi dacă eu am 80 de filme la viaţa mea şi-acum am o maşină şi un apartament… Mulţumesc, pe cuvânt, că Dumnezeu mi-a dat sănătate. Rezist eroic.”

Despre căsnicii: „Prima soţie a fost Mioara Mocanu de la Galaţi. Eu am început activitatea teatrală la Casa de Cultură din Constanţa, unde am mânuit păpuşi. Era instructoare la Casa de Cultură a studenţilor şi ne învăţa să mânuim păpuşile. Până la urmă ne-am căsătorit. Ultima mea soţie – că trei au fost toate şi nu le-am atins nici cu o floare – e Jean Elena, care a lucrat la Teatrul Naţional din Bucureşti 40 de ani. Când am jucat «O scrisoare pierdută», ne-am cam împrietenit. Este fosta soţie a lui Gheorghe Cozorici. Nina este şi rămâne o doamnă extraordinară, o soţie rară. E frumoasă. N-are ea un ochi, dar e frumoasă.”

Despre filme: „Eu am avut noroc la viaţa mea de un colectiv extraordinar. Vorbesc despre cel de la «Toate pânzele sus» şi de la celelalte filme pe care le-am făcut. Eram o familie. M-a marcat «Toate pânzele sus», mai ales Ismail: Acuma mâncam pe urmă luptam. Asta faceam” .

Despre copilărie: „Eram şapte copii la părinţi şi era foarte greu. Tata a fost arhitect şi avea de făcut nişte clădiri la Bucureşti şi am stat cu dânsul vreo trei-patru ani. Şi apoi m-am mutat înapoi la Constanţa”.

Despre prieteni: „Am colaborat foarte bine cu Toma Caragiu. E un actor mare, mă mai certam cu el din când în când. Eu făceam naveta de la Constanţa şi mă aştepta în gară cu toată trupa, iar el comenta. Şi îl întreba cineva: «Ce aveţi domnu’ Caragiu?» Şi el gemea: «Eu, Toma Caragiu, aştept şatra în gară. Paştele mamii lui de ţigan! Îl omor şi o să fie un ţigan în minus în ţară!». Sergiu Nicolaescu zicea: «Chemaţi-l pe Jean de la Constanţa că am nevoie de un hoţ de buzunar»”.

Despre public şi meserie: „Pentru public am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Eu m-am achitat cu credinţă de fiecare dată. Vârsta îşi spune cuvântul, oricât zicem noi că rezistăm, că facem! Inima rămâne tânără, dar nu se poate. Ne cheamă Doamne!”

Extra

La vârsta de 15 ani, Jean Constantin a fost hamal în port, alături de Ilarion Ciobanu. A obţinut casă, în Constanţa, înainte de 1989 ducându-se cu tot cu familie, cu plapumă, cu căţel şi cu purcel în biroul primarului şi i-a zis: «Eu dorm aici şi rămân la dumneata în birou dacă nu-mi dai casă». Pe primar l-a bufnit râsul şi a doua zi i-a făcut rost de casă