Coloana prezidenţială lua virajul încadrându-se pe Elm Street. Kennedy face semn cu mâna unui băieţel care-l salută. Deodată, se auzde un pocnet sec, derutant, apoi un al doilea şi un al treilea. Pe 22 noiembrie 1963, la ora locală 13.27, cel de-al treizeci şi cincilea preşedinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy, a fost declarat oficial mort. Acestea sunt faptele, de aici încep interpretările.

Aparent, asasinul, capturat în aceeaşi zi, la o oră şi jumătate după atentat, era Lee Harvey Oswald (1939-1963), care trăsese de la etajul cinci al Depozitului de Cărţi din Dallas. Personajul se încadra perfect în tiparul asasinului singuratic, dornic să atragă atenţia în orice fel asupra sa. Fire inadaptabilă şi violent, Oswald eşuase în tot ceea ce îşi propusese să facă. La 13 ani îşi agresase mama, iar la 19 bătuse un sergent într-o cafenea din Yamato (Japonia), unde îşi satisfăcea stagiul militar. În octombrie 1959, şi-a surprins cunoscuţii luând decizia de a rămâne în Uniunea Sovietică căsătorindu-se cu o rusoaica, Marina. KGB-ul, bănuitor la început faţă de Oswald, îl caracteriza drept „un om cu probleme, de care nu ne putem folosi“. A revenit în Statele Unite după un an şi jumătate, împreună cu soţia, încercând mai multe meserii şi ducându-şi viața la limita sărăciei. Şi-a depus actele pentru a emigra în Cuba lui Castro, dar a fost văzut adesea şi în compania unor cubanezi anticastristi. Oswald şi-a comandat prin poştă celebra carabină Manlicher-Carcano cu care l-a asasinat pe preşedinte şi s-a fotografiat triumfător cu ea. Cu două luni înainte de ziua crimei, s-a angajat la Depozitul de Cărţi din Dallas. În ceea ce-l priveşte pe J.F. Kennedy, acesta a fost exact opusul asasinului sau.

Născut în 1917 într-o familie bogată din Boston, Kennedy se distinsese în timpul războiului, fiind grav rănit în Insulele Solomon. Pe patul de spital, scrisese o carte încununată cu Premiul Pulitzer. Congresman de Massachusetts între 1948 şi 1953, reprezentase acelaşi stat că senator între 1953 şi 1960, înainte să devină, în toamna anului 1960, cel mai tânăr preşedinte al Statelor Unite. Era căsătorit din 1953 cu o franţuzoaică frumoasă, Jacqueline Bouvier, cu care avea trei copii. Totul îi despărţea pe cei doi bărbaţi. Kennedy era frumos, bogat, puternic şi admirat. Sfrijit şi cu o faţă de dihor, Oswald era dispreţuit de toată lumea, inclusiv de soţie. Pentru o fire instabilă precum cea a lui Lee Harvey, preşedintele Kennedy putea fi lesne perceput ca sursă neîmplinirilor sale. De aici până la comiterea unei crime care avea să-l facă celebru nu era decât un pas. Şi, totuşi, câteva întrebări rămân. Cum a reuşit Oswald să tragă trei focuri de armă cu atâta precizie într-un interval de şase secunde şi cu vizibilitatea limitată de prezenţa unui pâlc de copaci? Cum a izbutit să părăsească clădirea depozitului fără să fie deranjat, împuşcându-l mortal, o oră mai târziu, pe poliţistul Tippit, care încercase să-l legitimeze? De ce i s-a închis definitiv gura, a doua zi, de către Jack Ruby, patronul unui bar din Dallas, notoriu pentru legăturile sale cu Mafia?

Kennedy era un om puternic, dar avea şi duşmani pe măsură. Dreapta conservatoare, extrem de influentă în Texas, nu îi putea ierta preşedintelui ceea ce i se părea a fi politică de cedare în faţă Uniunii Sovietice. Eşecul din Golful Porcilor, din aprilie 1961, când forţele anticastriste debarcate pe plajele cubaneze fuseseră lăsate fără sprijin aerian din ordinul lui Kennedy, intră tot la pasivul său. Dorinţa vizibilă de a degaja America din viesparul vietnamez îi adusese preşedintelui alţi inamici, printre care şi puternicii capi ai industriei de armament. La rândul ei, Mafia nu privea cu ochi buni campania împotriva crimei organizate declanşată de către Robert Kennedy, ministrul Justiţiei. Cât de convenabilă ar fi fost pentru ea dispariţia lui Kennedy, ştiută fiind animozitatea dintre Lyndon Johnson, succesorul sau, şi Robert Kennedy. În sfârşit, puternicul John Edgar Hoover, directorul FBI (1924-1972), nutrea o duşmănie greu disimulată faţă de liberalismul fraţilor Kennedy. Paza preşedintelui, formată din agenţi ai Serviciului Secret, a fost total depăşită de situaţie şi lipsită de reacţie în momentul dramei. După primul foc de armă, care nu l-a atins fatal pe Kennedy, ei ar fi trebuit să-l protejeze cu trupurile lor, ordonând în acelaşi timp accelerarea vitezei maşinii. Nu s-a întâmplat aşa, poate şi din cauza exceselor bahice la care se dedaseră agenţii cu o seară mai devreme. Kennedy fusese avertizat în mai multe rânduri să nu meargă la Dallas, oraş în care afişele cu recompensă pentru asasinarea sa erau un lucru banal. Preşedintele şi-a sfidat însă destinul, lăsând omenirii una dintre cele mai mari întrebări ale ultimei jumătăţi de secol: „Cine l-a asasinat cu adevărat pe John Kennedy?“