În a doua jumătate a veacului al III-lea, datorită invaziilor, autoritățile romane se retrag din Dacia. Data evenimentului nu poate fi stabilită cu certitudine, mai mulți specialiști optând pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, în timpul lui Aurelian. Faptul că provincia întemeiată de Traian nu a fost părăsită de întreagă populație este evident, autoritățile evacuând numai armată și administrația, la care se adăugau clasele înstărite, proces care se va repetă întocmai și în alte provincii romane. În veacurile XVIII-XIX va apărea teoria conform căreia după retragerea romană, Dacia a rămas pustie, iar ungurii au fost primii care au repopulat teritoriul. Românii ar fi fost un popor care s-a format la sud de Dunăre și în secolul XIII au revenit în fosta Dacie. Această teorie a fost născocită pentru a justifica maghiarizarea care avea loc în Transilvania în ultima parte a veacului al XIX-lea.
Nicolae Iorga răspundea admirabil acestor idei: „Multa lume își închipuie năvălirile barbare ca la cinematograf: apare barbarul scrâșnind din dinți, învârtind niște ochi roșii, cu părul vâlvoi și făcând semne de zdrobire și decapitare îndată ce vede un colonist roman. Și atunci strămoșii noștri, persoane foarte delicate, se speriau și luau cel dintâi tren că să treacă dincolo de Dunăre, căci evident podurile erau destule pentru înlesnirea circulației”
