În evul mediu domnitorii paracticau asocierea la tron a fiilor pentru ca aceștia să se deprindă cu administrarea țării dar și pentru a-l legitima în fața boierilor. Deși emitea acte singur sau împreună cu tatăl, fiul nu domnea efectiv. A fost însă o scurtă perioadă când Țara Românească a avut efectiv doi domni, fiecare stăpânind o parte a teritoriului. Vă invit în urmăroarele rânduri să aflați mai multe despre această perioadă inedită.

Situația cu doi domnitori a fost pusă în mișcare de prima mare confruntare dintre români și turci, bătălia de la Rovine. Deși victorios, Mircea suferise pierderi majore. Pe plan extern au loc schimbări importante. Aliatul lui Mircea din Moldova, Roman I este înlăturat de la domnie, iar urmașul său, Ștefan I (1394 – 1399), se manifestă deschis contra Țării Românești, chiar și în fața regelui maghiar Sigismund de Luxembrug. Cel din urmă a reacționat, intră cu armata în Moldova la începutul lui 1395. La Hindău(Ghindăoani), a suferit o grea înfrângere din partea moldovenilor, al căror nou voievod era aliat polonilor. Blocul moldo-polon a susținut în Țara Românască gruparea boierească ostilă lui Mircea, care l-a impus la conducere pe Vlad I (posibil în noiembrie 1394). O bună perioadă de timp istoriografia i-a zis mai mult pe nedrept “Uzurpatorul”. De ce pe nedrept? Vlad, era os domnesc, fiind fiul lui Dan I, ceea ce îl făcea nepot de frate pentru Mircea. Avea cel puțin teoretic dreptul de a fi conducător al țării. Să nu uităm că Ștefan cel Mare, și el os domnesc, și-a luat tronul prin lupta de la Doljești, în care l-a înfrânt pe domnul de atunci, Petru Aron.

Între Mircea și Vlad I se pare că s-a ajuns la o împărțire a teritoriului, fiecare având reședință propie. În aceste împrejurări complicate, Mircea încheie la Brașov un tratat de alianță cu Sigismund. Tratatul era o formă de vasalitate, dar fără prestarea efectivă a omagiului. Mircea se angaja să îl sprijine pe regela maghiar în campaniile anti-otomane cu oaste și asigurând armatei regale libera trecere și procurarea hranei totdeauna protivită cu banii lor. Ca o consecință imediată, forțele române și maghiare reocupă mare parte a Dobrogei, unde turci își instalaseră pe alocuri garnizoane, O cerere de ajutor adresată turcilor de cptre Vlad I sau Ștefan I după alte izvoare a dus la o înțelegere între Vlad și Baiazid. Nu a fost vorba de plata vreunui tribut, nici de aservirea țării, pretențiile otomane fiind scăzute din cauza înfrângerii survenite la Rovine.

Instigat probabil de Vlad, Baiazid Trăznetul (Yildirim= trăznet, nu fulger) trece Dunărea cu o puternică oaste în Banat, unde pradă cumplit localitățile Becicherec, Timișoara, Caransebeș și Orșova. De aici, a trecut Țara Românească pe la Turnu Severin. Se alătură și detașamente de sârbești cu 8000 de oameni. Sigismund vine în persoană și îl ajută pe Mircea să câștige bătălia de la Craiova din 17 mai 1395. Baiazid se retrage peste Dunăre în Bulgaria. Supărarea sultanului este atât de mare încât face un gest de împotriva oricăror uzanțe diplomatice. La 17 iulie 1393 cucerise capitala țaratului bulgar de Târnovo iar țarul Șișman căzuse prizonier în mâinile sale. Deși conducătorul bulgar nu avea nicio vină în înfrângerea sultanului în fața lui Mircea, Baiazid poruncește uciderea lui Șișman pe 3 iunie 1395.

Nici de această dată victoria creștinilor nu poate fi exploatată. Sigismund trebuie să facă față polonezilor care atacaseră hotarul nordic al regatului său iar Mircea să lupte cu Vlad și partizanii săi ajutați de contingente turcești. O bună parte din țară nu era sub ascultarea lui Mircea. În iulie 1395 Sigismund vine să-l ajute pe Mircea. Oștile lui Vlad sunt înfânte în lupte de mică amploare. La începutul lui august este cucerită cetatea Turnu unde Sigismund lasă o garnizoană maghiară. Abia mai târziu îi va ceda cetatea lui Mircea. La întoarcerea acasă, la locul numit Posada (în latină Pazzata, suferă mari pierderi ca urmare a unui atac din partea lui Vlad. Consolidarea poziției lui Vlad l-a determinat pe Sigismund să-i solicite o alinață în primăvara lui 1396. Vlad refuză și la 28 mai se declară vasal al regelui Poloniei.

La 26 septembrie 1396 are loc lupta de la Nicopole în care marea oaste creștină a occidentului este înfrântă de Baiazid. Sigismund fuge de pe câmpul de luptă. Încearcă să ajungă în Transilvania prin Banat sau Țara Românească. Datorită opoziției lui Vlad, regele maghiar trebuie să facă un ocol pe Dunăre, Marea Neagră, Constantinopol până la Ragusa, tot periplul durând trei luni. Dezastrul de la Nicopole anticipa o amenințare iminentă pentru Țara Românească. Turcii desființează țaratul bulgar de la Vidin, confiscă averile bisericești dându-le spahiilor, ucid mulți cavaleri creștini căzuți în prizonierat iar cetățile din dreapta Dunării devin puncte de sprijin pentru eventuale atacuri în spațiul românesc. În aceste condiții boierimea munteannă l-a părăsit pe Vlad și s-a alăturat lui Mircea. În decembrie 1396 oastea voievodului transilvănean Știbor întreprinde o campanie împotriva lui Vlad. Acesta este constrâns să se refugieze cu întreaga familie în cetatea Dâmbovița de unde o oaste transilvăneană l-a dus peste munți. Vlad iese astfel de pe scena istoriei. Poziția lui Mircea s-a întărit pe tot parcursul lui 1397 printr-o victorie asupra lui Baizid, fără ca Sigismund să îi fi venit în ajutor.

surse

Istoria românilor, vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001

Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitați, Editura Facla, Timișoara, 1983

Constantin C. Giuescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1971