După instalarea regimiului comunist în 1945, viața lui Vasile Voiculescu intră în declin. Dacă între 1927-1945 fusese unul dintre cei mai importanți oameni de cultură, după aceea este trecut la indexul autorilor interziși. Alături de Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Arghezi, este scos din librării, exclus din antologii și manuale școlare, nu mai este solicitat de reviste și edituri.

Cu tristețe scria fetelor sale aflate la Paris: ”Nu mă mai plâng, căci vremea mea a trecut. Fără să știu să profit îndeajuns, să scriu atunci când eram tras de mână să public. Acum stau cu șapte manuscrise în sertar”. Sufletul și fizicul șubrezesc. Sufletul îi este mâhnit de moartea bunului prieten Ionel Teodoreanu în februarie 1954 în timp ce fizicul trebuie să suporte în mai 1955 o intervenție chirurgicală. E din ce în ce mai obosit. „Tot acest progres tehnic și viața trepidantă nu-i mai lasă omului din ziele noastre timpul să gândească, să mediteze, să creeze”. Fără acces la tipar, ajunge extrem de sărac. Era ”destul de strâmtorat, iar aceasta se cunoștea mai întâi după ținuta lui vestimentară, întotdeauna corectă, dar trădând intervenția repetată a curățătoriei chimice, și după indiscreția paltonului întors, cu nasturii de-a-ndoaselea. Iarna nu avea destule lemne de foc și deseori dormea în căciulă și bocanci. Când conducta de gaze i-a ajuns în dreptul casei, nu a avut bani să-și tragă branșamentul și multă vreme a continuat să-și sufle în pumni” (Valeriu Anania).

Vasile Voiculescu este nevoit să facă un gest pe care niciun filolog nu ar vrea să-l facă. Se vede silit să vândă o parte din cărțile strânse cu atâta migală și răbdare. Face o listă și o trimite Patriarhiei. Alte 6000 de volume de literartură clasică universală le va dona Academiei. Nu apucă să le vândă deoarece în noaptea de 4 spre 5 august 1958 este săltat de Securitate deoarece era bănuit de ”uneltire contra ordinii sociale” fiindcă păstrase legătura cu unii intelectuali indezirabili pentru comuniști.

Pe 8 noiembrie 1958 este condamnat la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. În timpul detenţiei a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală. Istoricul Vasile Boroneanţ îşi aduce aminte de întâlnirea sa cu marele poet şi de comportamentul acestuia: “Eram istovit de puteri, iar în salon era linişte. […] După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mişca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu locul. Am zărit atunci într-un pat din colţul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu. Am resimţit dintr-o dată o mare atracţie pentru el.

Simţămintele au fost reciproce, pentru că, spre seară, l-am auzit întrebând: ”Cine e tânărul care a fost adus la noi? Ajutaţi-mă să ajung la el”. În scurt timp s-a aşezat pe marginea patului adus de câţiva fraţi de suferinţă, printre ei şi Jidveanu. M-a întrebat cu blândeţe cine sunt şi de unde vin. Abia ţinându-mi respiraţia de durere, i-am răspuns, apoi am schimbat câteva vorbe, după care a plecat bucuros, spunându-mi că, deşi se simte neputincios, o să mai vină la patul meu”. “Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: ”Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare”. Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”.

Alt fost deţinut politic care a avut ocazia să-l întâlnească pe Voiculescu în puşcărie este Aristide Dobre. Acesta îşi aminteşte de momentul întâlnirii în trenul de deţinuţi care îi transporta la Aiud: “Acolo, printre deţinuţii care veneau de la Bucureşti, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă şi, văzându-mă atât de chinuit, mi-a oferit locul lui. Ne-am împrietenit în cele două zile şi jumătate cât a durat drumul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul acela plin de blândeţe şi bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu. […] Ca şi în prima clipă când l-am întâlnit: blând, îndatoritor, liniştit şi resemnat. Se ruga şi el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte. […] Îl întrebam uneori: «Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiţi la vârsta dumneavoastră?” Şi îmi răspundea: ”Domnule Dobre, asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”.

La 2 mai 1962 a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat să iasă pe poarta închisorii, deoarece nu mai putea merge. Timp de un an a trecut prin chinuri groaznice ca urmare a bolii din închisoare, dar și-a păstrat memoria și gândirea intacte. A trecut la cele veșnice în noaptea de 26 aprilie 1963. Fiul său nu s-a împăcat ușor cu moartea tatălui și cu faptul că acesta suferise o condamnare nedreaptă astfel că în februarie 1968 a reușit să obțină desființarea sentinței din 1958, iar numele lui Vasile Voiculescu nu va mai fi umbrit de niciun nor.