”Se dusese bietul domn, el care ne-a dat pământ și ne-a făcut bine”. Abdicarea lui Cuza


alexandru ioan cuza

Alexandru Ioan Cuza nu a fost un om perfect. După ce a dat lovitura de stat din 2 mai 1864 și și-a asumat un rol sporit în conducerea țării, domnitorul s-a schimbat. S-a lăsat înconjurat de o camarilă care a început să căpușeze toate treburile statului. Dacă înainte vina pentru situațiile dificile aparținea în mare parte guvernului și Adunărilor Legislative, acum el era socotit vinovat deoarece executivul era numit direct de el, nu mai trecea pe sub lupa Adunării și a Senatului. Dacă la începutul domniei era modest, în 1865 a cerut și primit din partea guvernului 600.000 de lei pentru redecorarea reședinței de pe Podul Mogoșoaiei, o sumă mai mare decât toată suma ce legal îi revenea pentru cheltuielile anuale.

Reforma agrară se aplica greu din cauza piedicilor puse de foștii proprietari. Loturile pe care urmau să le primească țăranii erau suficiente pentru subzistență, nu se putea vorbi prea mult de surplus care să poată fi comercializat. Iarna lui 1864-1865 fusese deosebit de grea și culturile erau compromise. Marii proprietari s-au folosit de acest lucru și au negociat în condiții inegale învoieli cu țăranii. Sătenii în schimbul rezervelor de grâne din hambarele boierimii urmau să presteze muncă pe moșia acestora chiar și după împroprietărire. Învoielile deși incorecte moral erau legale și conducerea țării, prin extensie domnul, nu putea interveni. Se mai adăuga la toate aceste lucruri și o chestiune de ordin presonal, mai exact infidelitatea lui Cuza . Era de notrietate relația sa cu prințesa Maria Obrenovici. Toate aceste fapte au dus la erodarea imaginii domnitorului.

Opoziția ia decizia răsturnării sale și aducerea pe torn a unui prinț străin care să fie înrudit cu celelalte familii domnitoare ale Europei, aducând astfel România pe scena politcii continentale. Conservatorii și liberalii alcătuiesc o ”Monstruoasă coaliție” pentru a-l sili pe domnitor să abdice. Scosese împotriva lui un ziar clandestin, numit simbolic Clopotul, redactat probabil de Eugeniu Carada. Conspiratorii se întâlneau în Pasajul Român, la doi pași de palatul domnitorului.

Aproape noapte de noapte, de acolo erau împărștiate prin curți și străzi pamflete defăimătoare la adresa lui Cuza. Chiar și pe zidurile palatului se lipeau afișe injurioase, anunțând că în curând va fi închiriat. Cuza și guvernul rămâneau în nepăsare. După spusele lui Dimitrie Bolintineanu toată țara știa că se urzește o răsturnare, doar la palat nimeni nu credea. În raporturi apropiate cu domnitorul, Alexandru Beldiman, prefectul poliției, discuta adesea despre situație. Crezând în devotamentul armatei, de fiecare dată Beldiman își exprima teama de un asasinat, domnul zâmbea și spunea că „românul nu e asasin”. Într-o zi, ostenit de atâta nepăsare, Beldiman i-a spus:
„-Măria ta, nu uita pe Barbu Catargiu.
- Românul care l-a ucis nu era un asasin, ci un fanatic. Fanatici sunt la toate popoarele, răspunde domnul .”
Temându-se de un atentat, în zadar îl conjura Beldiman de a nu ieși seara pe jos din palat, cum avea obiceiul. În această vreme ”scrisori anonime, avertismente verbale curgeau droaie” dezvăluind complotul în pregătire. Apatic, domnul nu lua vreo măsură. De altfel, în decembrie 1865 afirmă în fața Adunărilor că este gata de a renunța la tron în favoarea unui prinț străin care să servească mai bine intereselor externe ale tânărului stat.

Plănuită pentru ziua anului nou, lovitura e amânată pentru 24 ianuarie. În această zi de aniversare a Unirii, se organizase un spectacol la Teatrul Național la care participa și o trupă din Italia. Ca o coinciență a sorții și la 8 februarie 1859, când domnul ajunsese pentru prima oară în București, fusese invitată tot o trupă italiană. Consulul rus avertizează pe minștri că se pusese la cale un atentat, se promiseseră 1000 de ducați pentru capul lui Cuza. Miniștri îl avertizează pe domnitor, dar nu îi ia în seamă. Participă la festivități, apoi la bal unde stă până la 2 noaptea. Conspiratorii își amână din nou planurile. La curent cu mașinațiunile politice, consulul italian șoptește la urechea ministrului nostru de externe: ”Țara voastră stă pe un vuclan. Regret că sunt consul și nu pot să vă spun mai multe”. Aflând de asta, Cuza rămâne mai deprarte nepăsător. Pe 8 februarie, cu prilejul aniversării intrării în București, din nou conspiratorii vor să-l dea jos, dar din motive necunoscute își amână planul.

Căpeteniile complotiștilor apelează la toate subtrefugiile pentru a-și spori numărul, mai ales cu militari. Folosindu-se de farmecele unei simpatizante, îl atrag pe Nicolae Haralambie, comandantul regimentului de artilerie, care trecea drept unul dintre oamneii de încredere. Trădarea va fi cu atât mai urâtă deoarece Haralambie deși avea un venit consistent, era mereu cheltuitor și de fiecare dată Cuza îi venise în ajutor. Chiar de curând domnul îi făcuse cadou o frumoasă uniformă. Printre conspiratori se se numărau Al. Candiano-Popescu și maiorul Lecca, comandatul batalionului de vânători care urma să facă garda la palat în noaptea de 10 spre 11.

Strecurându-se cu abilitate printre soldații de pază, în seara lui 10 februarie, s-a prezentat la palat un băiat de prăvălie trimis de Cezar Bolliac, cerând insistent a vorbi cu Vodă. Domnul tocmai ce cobora la masă îl primește aflând că peste noapte va izbucni „revoluția”. După obiceiul locului, domnul vrea să- ofere o liră pentru veste. Băiatul, jignit îl refuză demn: ”N-am venit să cer pomană. Voiesc a spune că la miezul nopții 4000 de oameni sunt gata a suna toate clopotele de la biserici, a se arunca asupra cazării de la Malmaison, a lua puște și a veni la palat pentru a sili pe Măria- ta să abdice”.
Sătul de aminințări, dar totuși impresionat îi cheamă pe Beldiman și pe comandantul garnizoanei palatului Alexandru Zefkari. Tânărul le repetă și lor ce-i spusese lui Cuza. Cei doi sunt certați că nu știu nimic. Beldiman „avea informații pozitive că toți conspiratorii părăsiseră cu totul planul unei revoluțiuni”. Totuși pleacă se se informeze. De la prefectură dă ordin ca la ora 10 tot personalul să fie la datorie. Până atunci el va colinda mahalalele cele mai populate unde”liniștea era cea mai deplină”. Căuta însă unde nu trebuie. ”Revoluționarii” se aflau în centru, sub nasul poliției. La miezul nopții se duce la Cuza unde reafirmă că ”o revoluțiune în București sau în țară este imposibilă”. Domnitorul estima că în acea noapte era un moment benefic pentru el deoarece era păzit chiar de batalionul de vânători creat de el.

La plecare Beldiman este însoțit galant, pe trepte de Mălinescu, unul dintre șefii gardei de noapte. Acesta din urmă era părtaș cu conspiratorii. Văzând că din palat iese cineva îmbrăcat în hainele și șapca lui Beldiman, dar având gulerul mantalei ridicat pentru a-și ascunde chipul, crede imediat că este vorba de Cuza care ar fi vrut să se furișeze. Aleargă spre acel personaj și constată cu ușurare că era chiar comandantul poliției. De frig avea gulerul ridicat….. Mai târziu Mălinescu rușinat de fapta ce o comisese se va sinucide.

În drum spre casă un șef de sergenți raportează că au fost tăiate funiile clopotelor astfel încât complotiștii să nu se poată folosi de ele. Ajuns acasă, prefectul poliției cheamă trăsura pentru dimineață și se culcă un pic. „Stătui mai bine de un ceas pe gânduri și îmbrăcat mă aruncai pe pat pentru a fi gata de orice întâmplare”. După două ceasuri este întrerupt de un căpitan și vreo 20 de soldați (poate erau mai puțini, dar prefectul buimac atâția văzuse) intră în odaia sa și îl declară arestat „din ordinul domnitorului”. Nu domnitorul dăduse ordinul, ci conspiratorii. Rotițele erau în mișcare….
Conspiratorii plănuiseră totul în amănunt. Oamenii lor se instalaseră din vreme în clopotnița bisericii Crețulescu, de lângă palat de unde puteau ține sub observație ferestrele apartamentului lui Cuza. Urmau a da de știre când se vor stinge luminile pentru a trece la fapte. Căpeteniile complotului se adunaseră la Ion Ghica acasă. Pe strada Clemenței, la C.A. Rosetti se organizase un bal. Toate ferestrele erau luminate, pentru a îndepărta bănuiala poliției. În beciuri se lucră însă cu înfrigurare. Invitații la bal erau ceilalți complotiști. Ghica și Rosetti se aflau în Piața Teatrului, urmărind desfășurarea planului.

Pe strada aproape pustie fuseseră scose câteva tunuri, având roțile înfășurate în paie pentru a nu face zgomot și a nu atrage atenția. Spre orele patru conspiratorii pătrund în Palat. Un prieten al lui Cuza găsit dormind pe o canapea este arestat. Ușa dormitorului fiind încuiată, câțiva soldați o forțează cu baionetele. Trezit din somn, Cuza se pomenește peste el cu un grup de ofițeri. Cu amărăciune recunoaște printre ei chipurile livide ale câtorva chiar din gardă. I se cere să abdice, actul fiind pregătit. În lipsă de masă, un conjurat se apleacă iar Cuza plin de scârbă, semnează cu mâna tremurândă. Militarii îl obligă să se îmbrace în civil temându-se de prestanța uniformei. Obișnuiți cu superiorii ierarhic, unii soldați ar fi putut să șovăie, pe când în fața unui civil era altceva. O santinelă va povesti mai târziu că au fost puși să stea cu spatele ca să nu-l vadă trecând. ”După ce au ieșit am priceput eu viclenia și răutatea lor. M-am căit că nu i-am oprit. Până în ziuă am plâns pe scările odăii lui. Se duse bietul Cuza, el care ne-a dat pământ și ne-a făcut bine”.

Urcat într-o trăsură închisă, Cuza e trasportat sub pază. Vehiculul aparținea lui Ion Ghica, iar”vizitiul” era un anume Cocârlan, în casa căruia va fi dus în arest domnitorul. Dimineața Haralambie văzând străzile goale, întreabă îngrijorat de C.A. Rosetti: ”Unde vă este poporul?” ”Monstruoasa coaliție” spuse către toți colaboratorii că aveau poporul de partea lor. În timp ce Cuza era în casa de lângă spitalul Colței, o adunătură de oameni trece pe la fereastra și îi strigă fel de fel de insule. Totul era o mascaradă. Cetățenii obișnuiți nu aveau de unde să știe unde se află. ”Protestatarii” erau oameni aduși special, plătiți de complotiști. Pentru o mai mare siguranță, Cuza este dus la Cotroceni unde este pus sub o și mai strictă pază. Reprezentații puterilor străine cer guvernului aprobarea de a-l vedea pe fostul domn. Ion Ghica amână răspunsul.
Obținând cu greu autorizația solocitată, consulul francez Tillois, îmbrăcat de gală, merge la Cuza. ”Să intre, dar era mai bine să mă fi lăsat în pace” a răspuns nepăsător fostul domnitor. Consulul îi declară că este autorizat a exprima regretul lui Napoleon al III-lea pentru cele petrecute. Împăratul francez îi oferea ajutorul pentru restaurarea pe tron. Resemnat Cuza îl asigură că el însuși de mai multă vreme dorise să abdice. Nu aștepta acum decât să redevină liber și de a se întoarce la viața de zi cu zi. Monstruoasa coaliție nu-i va permite acest lucru.

Cuza e vizitat de asemenea de soție și cei doi fii adoptați. Pe drum ea se întâlnește cu colonelul Solomon care se confesează că vrea să facă o răscoală împreună cu generalul Florescu pentru a-l reinstaura pe Cuza. Domnul o primește surâzător, dar palid. Își mângâie copii cu mâna tremurândă, și sugrumat de emoție. ”Fii liniștită. Vom pleca din țară și vom trăi departe. S-a săvârșit un act mișelesc”. Ea îi spunde de planul lui Solomon, dar vrând să evite vărsarea de sânge, domnul refuză.

În seara de duminică, 13 februarie, miniștrii de interne și justiție îl însoțeau pe Cuza spre șoseaua care mergea spre nordul Capitalei. Poate că acum, trecând pe aceleași străzi, închis într-o trăsură oarecare, să-i fi venit în minte ziua de februarie 1859 când intrase pentru prima oară în București. Era tot dumincă. Și tot alaiul îl întâmpina ca pe niciun domn de mai înainte. Parcă nimic nu se schimbase. Se afla în trăsură, iar paza și însoțitorii puteau fi luați drept garda și suita. Trecea pe aceleași ulițe înghețate, pe lângă aceleași ferestre în dosul cărora adversarii săi își sorebau triumful. Dincolo de aceste case era mahalaua săracă și dincolo de aceasta erau milioane de săteni care primiseră măcar o brumă de dreptate. Cel care pleca acum în surghiun avea în minte strigătul sătenilor din Adunarea ad-hoc: ”că toți ne-au bătut… și mai de niciunele n-am avut…”. Nici acum nu aveau mare lucru, dar oricum primiseră ceva pământ. Aveau legi înaintate și se desființase măcar pe hârtie, pedeapsa cu bătaia. Fuseseră scoși din ”rândul dobitoacelor”…

La despărțire, Cuza își ia rămas bun cu demnitate de membrii noului guvern și al Locotenenței domnești care îi preluase atribuțiile. „Dea Domnul să meargă țării mai bine fără mine decît cu mine”. Apoi, ridicându-și pălăria, stirgă cu glas tare străbătut de emoție: ”Să trăiască România”.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici