”Era în 1890, literartura noastră poetică se afla în deplină lâncezire. Eminescu murise, d-l Vlahuță nu mai scria, poeții mai bătrâni, luceferii de odinioară ai Convorbirilor își iscăliseră demult cele din urmă versuri serioase”. Atunci apărea- cum scria Iorga în 1894- George Coșbuc. Fără a intra în viața publică a țării, ca odinioară Heliade sau Alecsandri ori Bolintineanu, prin răsunetul larg al operei sale, Coșbuc devine la scurt timp după debut un poet popular. Rural prin obârșii, maniere și stil de viață, chiar atunci când devine de fapt un citadin, trăind ani de-a rândul în Capitală, Coșbuc se prezintă cu naturalețe, degajat și spontan, inspirând un constant respect mai cu seamă prin rectitudinea ținutei sale. De o rară discreție în relațiile cu semenii, el atestă o noblețe interioară ce impune în juru-i o atmosferă de puritate morală care impresionează: ”Nu știa să bârfească sau să calomnieze, disprețuia pe cei care încercau să introducă cancanul și mahalagismul în convorbirile care se încingeau”. Continue reading →