Pe 1 februarie 1868 în târgul Ștefănești, aproape de lunca Prutului și nu departe de Botoșani se naște băiatul Elenei și al maiorului Dimitrie Luchian. Ostașul, fost camarad al lui Cuza, ascultase sfatul domnitorului dat soldaților moldoveni de a încerca să-și găsească o soție de la sud de Milcov. Astfel, el își aflase fericirea alături de munteanca Elena Kiriacescu.

Maiorul era o fire blândă, visătoare și demnă. Elena era opusul, fiind aprigă, hotărâtă, cu mult simț practic. Ea se îngrijea de averea familiei și mereu a trăit cu teama că nu va avea cum să le ofere copiilor un viitor bun, mai ales că în 1869 s-a născut al doilea fiu, care purta numele celebrului general al Cartaginei, Anibal. Ea bănuia că ”genele” unei vieți boeme, vor veni dinspre soțul ei deoarece un bunic al lui Dimitrie sărăcise și se apucase să fie „zugrav”, adică pictor de biserici, mereu pe drumuri în nordul Moldovei în căutare de lucru. La fire Ștefan va semăna mai mult cu tatăl. De la mamă nu va lua spiritul practic, ci tăria sufletească. Îi va semăna fizic, fiind înalt și oacheș. Chipul ei avea o mobilitate de actriță și nimănui nu-i scăpau gândurile și simțămintele, cu nenumăratele nunațe pe care le oglindea fățiș și sincer. Ștefan va învăța de la ea a cunoaște zăcămintele sufletului omenesc. De câte ori nu a supărat-o și nu a îngrijorat-o cu firea lui zburdalnică? După pozne și drăcovenii se căia și căuta să o îmbuneze. O iubea și totodată se temea de ea, deoarece Elena Luchian era autoritară și nu-i scăpa nimic din purtarea copiilor.

Nu a uitat niciodată priveliștile de la Ștefănești. Colinele, de-un verde gălbui, verile, îi păreau și mai unduioase și mai îmbietoare, pogorând parcă dintr-un vis nesfârșit. Arborii cu frunze dantelate din lunca Prutului i se păreau ca având ceva fabulos ca și tufișurile galben-cenușii prin care săltau coada pitulicile. Valurile râuluicăpătau fețe de cleștar și răsfrângeu curcubeie, în bătaia soarelui. Câ nd atingea valurile, cu degetele-i mai mari și mai lungi ca ale altor copii de vârsta sa, simțea greutatea și zvâcnetul ritmic al apei. Ar fi vrut să o despice cu o vâslă, dar neavând-o, lăsa vălurelele să i se unduiască printre degete.

Când crescuse mai mare, luase obiceiul ca împreună cu Anibal și copiii vecinilor să zburde prin luncă. Asculta cu nesaț cântecul neobosit al pitpalacului și se băga prin tufișuri după pitulici. Uita să le mai prindă, ademenit de coloritul verde-măsliniu al penelor, care pe burtă se prefăceu în galben de pucioasă. Ceilalți prichindei umblau cu praștia, pe când el mângâia păsărelele cu lumina privirii fermecate. Îl încântau glasul ciocârliei și sprinteneala pițigoiului, se minuna cum privighetoarea se înălța cântând în înaltul cerurilor și tot cântând se pogora în tufișuri.
Sub ploile cele mai abundente se strecura din casă până în șopronul din fundul ogrăzii, părându-i-se mare vitejie să simtă pe ”acoperișul” ce și-l făcea din pelerina tatălui – acoperindu-și capul cu brațele larg deschise- ascultând cum cad ropotele zgomotoase. Luând apoi alți 3-4 copilandri sub pelerina neagră, dansau ca niște drăcușori până ce din pridvor îi dojenea mama. Într-o zi de vară cei doi frați și-au luat rămas bun de la casa albă cu pridvor, pierdută printre salcâmi, duzi și tei. Au străbătut drumul colbuit până la Trușești, în landoul proaspăt lăcuit, cumpărat de batalion de la un boier scăpătat din Botoșani. Pictorul își amintește cum landoul îi părea o caleașcă din vise și se mira de ce părinții nu sunt la fel de veseli ca el. Familia se muta la București…

Mahalaua Popa Soare unde s-a așezat familia Luchian în 1873, în casa cumpărată cu banii din zestrea mamei, nu se deosebea prea mult de centrul târgului de unde veniseră. De planificare urbanistică nu se auzise și fiecare își făcea locuința cum dorea. Mai toate erau parter, rareori aveau câte un etaj. Unele case erau mai arătoase cu câte două camere de o parte și de alta a pridvorului înalt cu stâlpi de lemn după care veneau îndărăt celelalte încăperi. Alte acareturi erau răspândite în fundul ogrăzii: bucătăria de vară, spălătoria, șura, grajdul și locuințele slujitorilor. Vitele nu se tăiau la abator ci în curte, pâine se făcea acasă. Apa se lua de la fântâna din ogradă, iar cei care nu aveau așteptau sacagii cu butoaiele lor mari puse în căruțe să strige la colțul uliței: ”Apă! Apă! Apă!”. În mahala se trăia aproape ca la țară cu excepția faptului că noaptea nu orbecăiai deoarece se intoduseseră lampele cu gaz. Adânca liniște noctură era tulburată de câinii care erau o adevărată pacoste. Când trecătorii nocturni nu aveau umbrele, bastoane sau săbii(!), mergeau cu ciomege sau rupeau vreo blană de la garduri. Rămăsese de pomină zicala ”ia din gardul Mântulesei” deoarece din împrejmuirea livezii nu mai rămăsese nimic din cauza trecătorilor care voiau să se apere de potăi. Cu câteva decenii înainte de venirea familiei Luchian dacă ieșeai prin spatele bisericii Olteni dădeai în pădure, dar acum și acolo se înfiripase o mahala, nu departe de Popa Soare. Locuiau tabacii și acolo era școala primară la care urmau să învețe feciorii maiorului Dimitrie Luchian.

Ștefan stăpânea mahalaua ca mai înainte lunca Prutului. Învăța la școala primară din Tabaci, dar joaca mare era în curtea bisericii Sf. Ștefan care era aproape de casa părintească. Viitorul pictor se avea bine cu preotul deoarece ”nu îi râdeam în față de cucuiul cât pruna pe care îl avea drept în frunte” și de aceea îl lăsa să tragă clopotul duminica. ”Când mă căutai eram curtea bisericii cu băieții. La praznice, la pomeni eram nelipsit, deși aveam ce mânca acasă. Mirosea a prescură prăjită de la o poștă”.

Prin luna mai, în timpul excursiilor școlare elevii clasei lui Luchian luau tramvaiele trase de cai și străbătreau cele doar câteva stații, mergând apoi pe jos în cartierul Bordei unde se găseau în plină sălbăticie. Culegea tot felul de plante, mai ales flori pe care acasă le presa în propriul ierbar. I se rupe inima presându-le. Știa că le ia o dată cu viața și culoarea. ”Ce mai rămâne dintr-o floare dacă îi iei culoarea? Barem fluturii își păstrau pulberea pastelată de pe aripi în cutiuțele unde îi ținem atrași în țeapă”. Îl fermecau câmpurile cu maci roșii și culegând aceste flori de foc le păstra cu cea mai mare grijă, punându-le bine în tolba pe care i-o dăduse mama, moștenită din neamul ei de vânători din Bărăgan. Florile se ofileau până acasă și doar unele mai prindeau viață în paharul de cristal ce-l așeza pe masa mare a salonului, ca dar pentru părinți. Ce repede se scuturau, lepădându-și petalele pe placa de marmură albă a mesei, dar și așa mai luminau încăperea până slujnica îi arunca de tot. ”Dacă aș fi pictor, aș păstra macii pe pânză”, își zicea băiatul cu cap mare și ochi căprui bătând spre negru.

Privirile adânci, scormonitoare, fața cu trăsăturile pronunțate, întrebările înțelepte pe care le punea celor din casă îl făceau să pară mai matur. Trecea ușor de la zburdălnicii la seriozitate, de la giumbușlucuri la meditații precoce. În schimb, Anibal, părea un înger sfios, închipuit de Rafael. Era bălai cu trăsătiri gingașe și obraji de crin. Avea mișcri grațioase, parcă plutea pe pământ, tainic și nepătruns, pe când fratele călca apăsat și tot apăsat vorbea și gândea, punând rar, dar stăruitor întrebările ce-l frământau. Nu era frumos ca Ștefan, dar impunea și câștiga prin determinare și sinceritate.
Ștefan era brunet, cu obrajii rotofei, plini de viață. Curând și-a stricat netezimea catifelată a obrajilor. „Nebunii câte poftești. Iarna, stam cu fața la gura sobii până ce se făceau obrajii ca focul și zbughind afară băgam capul în zăpadă ca să-mi iasă tiparul. Așa am făcut și fiind blonav de vărsat, mi-a rămas fața alicită”. Ciudate apucături pentru un copil care suferea după roșul macilor sau curcubeul fluturilor. ”Când aveam șapte ani, tot uitându-mă la figurile colorate de pe flașneta unui italian, m-am ținut după el până m-am rătăcit”. Și muzica îl ademnea. Îl fascinau sunetele pe care le auzea la caterinci sau fruișându-se pe la ferestrele deschise ale megieșilor, unde vreun copil cânta la pian. Flautul unui muzicant care locuia pe Vergului îl pironea în fața ferestrei joase, care aproape dădea în stradă. Nalbele și zorelele de lângă fereastra muzicantului păreau și mai frumoase în sunetele blânde și zglobii.

Încă din școala primară își dovedește înclinarera către desen. ”Eram un pârci, mă dase de curând la școală. O mătușă, la un Paști, mi-a adus un prezent (cadou, din franceză) o stea cu acuarele- din acelea proaste. Mama își bea cafeaua afară în pridvor. Eu ca un diavol m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am așzat în fața unui perete și am început. Îmi pusesem în gând să o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, și era o urâtă! Ce s-a mai pătimit mama să spele…. De atunci am început să pictez”. La liceul Sfântul Sava unde a frecventat patru ani, nu s-a arătat prea sârguincios la carte, dar la desen nu-l întrecea nimeni. ”Făceam desenul la toată clasa pe treizeci de gologani, ăsta era tariful”. Mai târziu zicea în glumă că ”m-am apucat de pictură pentru că nu îmi plăcea cartea”.

Mama privea cu reală îngrijorare faptul că fiul ei se apleacă spre pictură. Știa că artiștii și scriitiorii nu prea aveau succes. Știa de soarta blestemată a lui Eminescu. Se vorbea mult cum se stinsese în sărăcie pictorul Ion Andreescu, cum Constantin Lecca trăia în anonimat, Carol Szatmari se se făcuse fotograf deoarece nu putea trăi din pictură. Theodor Aman și Gheorghe Tăttărescu o duceau bine, dar aveau moștenire și erau profesori cu leafă bună. Chiar și la ei comenzile oficiale nu erau prea multe. Doar Nicolae Grigorescu era excepția, el reușise să strângă o avere considerabilă din munca de artist. „Soarta artiștilor e mai achimbătoare ca babele” îi mama spunea fiului. Celebru în toată țara, actorul Costache Caragiale fusese îngropat prin chetă. Actorul Matei Milo, neam de boier, ajunsese mai rău ca saltimbacii ce cutreierau țara în căruțe trase de cai răpciugoși. Milo juca pe unde se nimerea, uneori prin barăci și șoproane în vreun loc uitat de lume.

Ea a insistat pe lângă unchii fiului, mai toți militari, să pună o vorbă bună la Școala de Infanterie, unde unchiul Gheorge era profesor. Chiar dacă nu știa nimic la examenul de admitere, era până la urmă fiu și nepot de miliatri și era automat trecut. Ștefan voia însă să se facă artist. La întrebările comisiei nu a răspuns deloc astfel încât a picat examenul. Familia a cedat și de la 1 septembriue 1885, Ștefan Luchian era elev la Școala de Belle Arte…