Franz Kafka este unul dintre scriitorii care în timpul vieții au fost aproape anonimi, dar care apoi au cucerit întreaga lume. Existența sa a fost ștearsă, sub angoasa lumii exterioare, la fel ca personajele sale. S-a născut pe 3 iulie 1883 în Praga. Tatăl era un comerciant evreu destul de înstărit. Bunicul scriitorului fusese înzestrat cu o forță herculeană din moment ce ridica de la pământ cu dinții un sac de făină. Hermann Kafka, tatăl, moștenise aceste calități precum și un deosebit spirit intrepid. În general linia paternă a lui Kafka se caracteriza prin combativitate, simț robust al realității și forță corporală.

În ascendența mamei Julie, (”femeie dulce și afectuoasă, extrem de inteligentă, plină de înțelepciune”) întâlnim calități diametral opuse. În familia ei avem savanți visători și ciudați, aventurieri, excentrici și mizantropi. Încă din copilăria sa ”nespus de solitară”, scriitorul întrupează virtuțiile linei materne. Contemplativ, taciturn, el va nutri toată viața nostalgie secretă, adesea nu străină de aversiune față de egoismul sănătos și realismul nemijlocit al ramurii paterne. Studiile medii le va face la Liceul German din somptuosul palat Kinsky din piața centrală a orașului vechi. Caracterul său retras, sfios și introvertit îl fac reticent față de încheierea unor amiciții. În 1901 se înscrie la universitate unde oscilează între studiul chimiei și germanisticii, dar optează definitiv sub imbolduri paterne, pentru facultatea de drept unde obține titlul de doctor în 1906.

În studenție se afirmă drept un bun înotător și canotor, amator de excursii în natură, interesat de scena politică și de inovațiile tehnicii și de cinematografie. În domeniul academic îl atrag sociologia și filosofia, deși în opera sa nu face uz de ideile vehiculate de aceste două domenii. În 1909 asistă fascinat, la Brescia, la un miting aviatic pe care îl va descrie splendid într-un celebru articol în ziarul Bohemia. Debutul literar avusese deja loc în revista Hyperion din Munchen în 1908 când îi apăruseră opt materiale din ciclul „Contemplare”, care vor apărea în volum abia în 1913, într-un număr restrâns cu exemplare numerotate și cu litere gigantic, ambele caracteristici fiind neobișnuite pentru vremea aceea.

Din 1908 lucrează ca jurist în domeniul asigurărilor împotriva accidentelor, într-o instituție semietatizată unde are posibilitatea să cunoască viețile adevărate ale praghezilor. În 1915 i se acordă premiul Fontane îndeosebi pentru nuvelele ”Fochistul” și ”Verdictul”. Călătorește sporadic în Italia, Elveția, Germania și Franța, însă majoritatea vieții și-a petrecut-o în orașul natal. Întreprinde trei tentative nereușite de căsătorie, două cu Felice Brauer și una cu Dora Dymant. Cu prima dintre logodnice călătorește în 1917 la Arad, în vizită la sora acesteia. Cu a doua se logodește în 1924 și petrece câtva timp la Berlin. Aplecat spre viața lăuntrică frământată, scriitorul nu dovedește un interes prea mare pentru deciziile de epocală rezonanță. Primul război mondial nu a avut decât puține mențiuni în ”Jurnalul” său început în 1910. Atitudinea față de război a fost oscilantă. În timpul războiului anglo-bur din Africa sfârșitului de veac XIX a fost de partea burilor(descendeți ai olandezilor din Africa de Sud), dar în răstimpul 1914-1918 refuza de fiecare dată să se ridice în picioare la intonarea imnului ”Die Wacht am Rhein”, simbol al expansionismului germanic. Refuză să adere la Uniunea artiștilor care milita pentru o Austrie mare.

Poetul Rudolf Fuchs care îl cunoscuse în 1912 spunea că ”produce impresia unei persoane bucurându-se de o excelentă sănătate”, dar în realitate era minat de o boală necruțătoare. În august 1917 suferă primul atac de hemoptizie. Boala îi exacerbează sensibilitatea, iar în 1919 pune pe hârtie cutremurătoarea ”Scrisoare” către tatăl său unde îi spune părintelui în 45 de pagini de toate nefericirile pe care i le provocase în copilărie. De frică epistola o dă mamei, nu el direct, dar aceasta temându-se de reacția lui Herman, o ține câtva timp apoi o dă înapoi fiului. Între 1920-1922, Franz Kafka întreține raporturi de tandră amiciție cu scriitoarea cehă Milena Jesesnkal care îi traduce câteva opere publicate în ziarul praghez Tribuna. Scrisorile către ea vor câștiga celebritatea după moartea scriitorului când vor apărea în frumosul volum „Scrisori către Milena”.

În 1922, din cauza bolii este nevoit să renunțe la cariera profesională de care se achitase cu meticulozitate și se vede obligat să umble prin spitale și în deplasări la țară pentru cură. Cu ocazia unui drum la Zurau, cunoaște mai bine lumea rurală și pe locuitorii ei, ceea ce îi furnizează inspirația pentru romanul ”Castelul”. După scurtele clipe de fericire și armonie petrecute cu Dora Dymant, sănătatea i se agravează, face cancer laringian și nu mai poate înghiți decât cu mare greutate. Neputându-și exprima prea bine situația către ceilați, scrie o scurtă povestire ”Un artist al foamei”. Paginile ei pot fi privite ca o autobiografie. Personajul ține post negru spre amuzamentul publicului. Timp de 40 de zile adună o asistență numeroasă, dar care până la urmă aceasta se plictisește și artistul este aruncat într-o cușcă murdară unde trupul devine foarte slăbit. Artistul înainte de a muri mărturisește că ținea post deoarece nu găsise ceva care să mănânce cu plăcere. Așa era și viața lui Kafka, nimic nu aduce cu adevărat fericirea pentru o perioadă mai lungă.

Scriitorul este internat la sanatoriul Kierling de lângă Viena unde în ciuda îngrijirilor moare pe 3 iunie 1924. Nici familia sa nu a avut o soartă mai bună, pierind toată în lagărele naziste ale celui de-al doilea război mondial. Medicul Robert Klopstock ni-l descrie pe catafalc: ”Fața sa e atât de impasibilă, de severă, de distantă, pe cât a fost spiritul său de pur și sever. Severă, o față regală, cu cele mai nobile și antice trăsături. Farmecul dulce al existenței sale umane dispăruse, doar spiritul său incomparabil veghează încă în trăsăturile rigide ale feței sale frumoase ca o marmură antică”. Adevărata fascinație o vor exercita însă asupra contemporaneității operele sale, în marea lor majoritate publicate postum. Scrierile rămase la Dora Dymangt s-au pierdut din nefericire, fiind confiscate și distruse de Gestapo.