În anii 1949-1952 comuniștii români au aplicat, inspirându-se din URSS-ul anilor ’30, reeducarea deținuților. Toți adversarii reali sau închipuiți erau încarcerați iar apoi trebuiau să treacă la lepădarea convingerilor, ideilor politice și religioase pentru ca în cele din urmă alterarea personalității să ducă la obediența absolută. Unealta cea mai cunoscută a fost Eugen Țurcanu.

Eugen Ţurcanu, iniţiatorul “reeducării prin tortură” de la Piteşti, activase în anii 1940-1941 în Frăţiile de Cruce legionare. După 1945, este student la Facultatea de Drept din Iaşi, unde se afirmă ca agitator comunist. În anul 1948 devine membru al Biroului Judeţean Iaşi, fiind trimis la Bucureşti să se specializeze în cariera diplomatică. Dar trecutul său legionar este “demascat”, ajungând în detenţie. Aici declară ca va face orice pentru a fi eliberat. Țurcanu și-a organizat o echipă de deținuți (mai ales foști legionari) intitulată ”Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste”. Procesul ”Reeducării” avea patru faze:

1.Demascarea externă, deținutul, arătându-și loialitatea față de partidul comunist, destăinuia tot ceea ce nu spusese în achete

2. Demascarea internă, victima îi turna pe toți cei care l-au ajutat în închisoare pentru a rezista (alt deținut, anchetator, gardian, milițian)

3. Demascarea morală publică, torturatul trebuia să ponegrească totul: familie, părinți, iubită, prieteni, Dumnezeu, convingeri politice

4. Din victimă, călău, reeducatul era pus să conducă procesul de reeducare al altor deținuți, de obicei cel mai bun prieten, devenind torționar.

Transformarea victimei în călău era esența ”Fenomenului Pitești”. Pe baza primelor două etape, Securitatea făcea noi arestări, iar prin ultimele două distrugea personalitatea deținutului.

Cum acționa Țurcanu

Pe data de 6 decembrie 1949, la peniteciarul din Pitești, au izbucnit niște strigăte de disperare care nu s-au mai oprit. Țurcanu începea ”Experimentul Pitești”. „Să le ajungă carnea pe pereţi acestor bandiţi ordinari!” Brusc, Ţurcanu s-a ridicat dintre deţinuţi şi a strigat „Pe ei, fraţilor!”. Oamenii lui au scos bâtele şi ciomegele ascunse special de gardieni în timpul ieşirii de dimineaţă la toaletă. Au început bătaia. Loveau la coaste, în fluierele picioarelor, în cap. Puşcăria se cutremura de urlete. Una câte una, victimele se prăbuşeau, iar bătaia continua cu lovituri sălbatice, în trupurile devenite inerte. La început, Țurcanu și organizația sa își alegeau victima la indicația organelor de conducere ale penitenciarului, în funcție de interesele de moment ale autorităților.

Gardianul căuta victima în celula sa, ordonându-i să-și ia cu el bagajele. Victima era introdusă în Camera 4 Spital, cameră devenită celebră pentru torturile practicate. Amabili, torționarii îi făceau loc pe prici, între ei, îi dădeau din porțiile lor de mâncare, îi vorbeau frumos și convins că se găsește printre prieteni, noul venit își dădea drumul la gură. Dar, într-o plină noapte, se trezea sub o ploaie de pumni. Începea reeducarea. Uluit, înspăimântat de moarte, numit ”bandit” de colegii de cameră, era bătut la sânge, cu bocancii, cu bucăți de elemn din prici, cu partea metalică a curelelor. El, devenit grămadă de carne însângerată în mijlocul camerei, încerca să afle care este motivul acestei schimbări de atitudine. Leșina, dar o găleată cu apă vărsată în cap îl trezea. Bătaia, mai cumplită, se relua și se oprea doar când călăii oboseau. ”Banditul” era poftit la ”șerpărie”, fiind considerat nedemn să stea cu ceilalți.

Bătăile erau reluate pe parcursul mai multor zile. La sfârșit, Țurcanu stătea de vorbă cu victima și-i spunea că marea lui greșeală, ”crima”, a comis-o nu era față de ei, ci față de partidul comunist, ”care acum a pornit să conducă țara pe cele mai înalte culmi ale culturii și civilizației”, și că cei ”reeducați” sunt ”cei lămuriți în sfârșit că s-au dedat la acte criminale împotriva celui mai umanitar regim din lume și că acum, conștienți de eroarea săvârșită, vor s-o îndrepte, așa că sunt hotârâți să urmeze neabătut linia partidului comunist, cu orice preț”. ”Banditul de acum”, cum era considerată victima, urma să fie și el primit cu condiția să-și facă ”demascarea”, căci ea ”va fi făcută în beneficiul său, aducându-i reeducarea și deci eliberarea”.

Începând cu a doua zi, ”banditul” își începea demascarea în detaliu. Între timp era lăsat în pace. Asista la cruntele bătăi administrate nou-veniților. Dacă pe fața lui apărea cea mai vagă urmă de compătimire, intra din nou în circuitul reeducării. După ce își termina ”demascarea”, urma să fie verificat, prin demascarea altora. Seară de seară, Țurcanu era scos din cameră și condus la cabinetul directorului închisorii, unde își întocmea raportul cu mărturiile celor demascați. Un curier special ducea aceste acte la Centrala Securității, care plecând de la ele, demara noi cercetări. Țurcanu nu își abandona victima până nu trecea prin altă serie cumplită de încercări. Capul nefericitului era înfundat în tineta cu fecale și ținut acolo până la sufocare, victima pusă în patru labe ca să mănânce din gamelă fără să se ajute de lingură, porcește. Era silită să își facă nevoile în gamela în care la prânz se va turna polonicul de arpacaș, amestecul fiind obligatoriu mâncat, în caz contrar, de l-ar fi vărsat, trebuia să-l strângă cu limba de pe dușumea.

Când victima era un fost student la teologie sau o persoană cu o anumită trăire religioasă, era pus să se închine la fundul gol al unuia dintre cei reeducați, numind fundul icoană și obligat să-l sărute. Trebuia să eticheteze pe Sfânta Fecioară, ”marea curvă”, pe Iisus Hristos ”marele idiot răstignit pe cruce”. Dacă se știa că victima își iubea părinții, Țurcanu, provocator îi zicea: ”Ia spune mă, cum te-ai culcat cu maică-ta?” sau ”Ia spune cum l-ai surprins pe taică-tu violând-o pe soră-ta?”. Victima, după ce trecea prin purgatoriul reeducării, nu era eliberată, ci atrasă în tagma călăilor, într-un proces nesfârșit. Cunoscând bine gama de torturi la care însuși fusese supus, călăul primea pe mână prima persoană introdusă în cameră. Dacă nu dovedea că este apt pentru o viață nouă, din călău devenea iar victimă.

Odată cu extinderea ”experimentului Pitești” și în alte închisori, s-a aflat opinia publică a aflat de monstruozitățile petrecute și odiosul proiect a fost oprit. Țurcanu până la urmă va fi scos “ţap” ispăşitor de către autorităţi. Este acuzat că acționa la indicațiile lui Horia Sima (refugiat în Spania) pentru denigrarea regimului socialist. După un proces în spiritul epocii, în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1954 este executat în curtea închisoarii Jilava, alături de alţi 16 complici. Nu se știe exact câte persoane au trecut prin chinurile oferite de ”Experimentul Pitești”, cifrele variază de la 10000 la 5000 de oameni. În ceea ce privește numărul morților cele mai optimiste estimări placă de 100 de victime iar cele mai pesimiste trec de 200.