Elisabeta-Paulina-Otilia-Luisa (1843-1916), Prinţesă de Neuwied şi prima regină a României, a demonstrat încă din primii ani de viaţă înzestrare intelectuală deosebită şi un suflet de artist. Sub atenta îndrumare a tatălui, Principele Hermann de Wied, gânditor, om de ştiinţă şi artist deopotrivă, viitoarea suverană s-a bucurat de beneficiile spirituale ale unei culturi de excepţie. Până în 1869, anul căsătoriei cu Principele Carol, îşi împarte existenţa între studiu şi acţiuni caritabile, sub privirea exigentă a mamei sale, Maria de Nassau. Studiază astfel, limbile clasice, literatura franceză şi engleză, filosofia, istoria, gramatica şi dovedeşte un talent ieşit din comun în asimilarea limbilor străine: italiana, franceza, engleza, suedeza şi rusa.

În paralel, primeşte lecţii de pian de la Clara Schumann şi Anton Rubinstein, deprinde desenul, acuarela şi pictura, studiază orga şi clavecinul. Îşi desăvârşeşte cultura urmând cursuri strălucite de filosofie la Universităţi prestigioase, precum Budapesta şi Heidelberg şi talentul, aprofundând pictura la Academia de Belle Arte din Berlin. Lectura continuă, lecţiile de muzică şi înclinaţia precoce către poezie şi scris, în general au reprezentat de-a lungul existenţei sale zbuciumate un stil de viaţă şi un refugiu împotriva singurătăţii şi nefericirii personale.

Iată ce a ten­tat-o şi deter­mi­nat-o pe Prin­cipesa Elisabeta de Wied să accepte cererea în căsătorie a lui Carol, în 1869: “Atâ­­ta vreme cât era aici şi îmi vor­­bea despre măreţia mi­siunii sale şi despre gre­utăţile avute, totul mergea bine, mă mo­lipsisem de en­tuziasmul lui şi eram pre­gă­tită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pen­tru mine cel mai impor­tant lucru din lume şi mi se pă­rea că niciodată nu pri­meam de lucru îndeajuns”. ”Fără îndoială că opera lui Carmen Sylva a împrumutat stră­lucire şi de la Coroana României, dar şi Regina a asociat numelui României aripile fanteziei, prin care ţara s-a putut ridica deasupra pământului cu mult mai mult decât ar fi putut fără de ea. Reuşitele Regelui au adus României un renume mai mic decât numele de scriitoare al Reginei sale”, așa spunea Mite Kremnitz, doamnă de onoare şi coautoare a unor romane epistolare.

Con­siderată a cincea per­soa­nă impor­tantă din lume, cum re­levă un sondaj din 1905, pu­blicat de un cotidian berlinez, Re­gina Eli­sabeta a devenit o ade­vărată am­ba­sadoare pentru Ro­mânia. Ea însăşi mare iubitoare de artă a pre­zentat lu­mii euro­pe­ne pe unii dintre cei mai im­por­tanţi artişti ro­mâni: Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu şi George Enescu. Regina îi da­torează lui Alecsandri, în mare parte, cunoştinţele ei despre legendele şi poeziile populare ro­mâneşti şi, la rândul ei, îi mulţu­meşte poetului, traducându-i în ger­mană mai multe poezii şi dedi­cân­du-i cartea “Durch die Jahrhun­derte” („De prin veacuri”, 1885): “Prea iubitului şi stimatului poet Vasile Alecsandri, neobositului culegător de poezie populară ro­mâ­nească”. În aceeaşi carte pu­blică şi povestirea “Wie Alecsandri die Balladen fand” (“Cum a găsit Alecsandri baladele”).

Pe Nicolae Grigorescu îl pre­zintă cititorilor germani prin două ilustraţii după picturi (un ciobănaş şi o ţărăncuţă) pe care le adaugă cărţii “In der Lunc” (“În luncă. O idilă”, 1904): “Grigorescu şi-a studiat ţara ca nimeni altul, iar tablourile sale reflectă stră­lu­cirea soarelui nostru şi melancolia câmpiilor noas­tre întinse şi a munţilor maiestuoşi”. Lui Enes­cu îi scrie, în 1910, o altă dedicaţie în limba germană, cu litere de aur, pe un tablou cu portretul ei: “Doresc co­pilului meu sufletesc, George Enescu, ca un artist pe măsură să îl cânte peste o sută de ani, cu aceeaşi evlavie cu care l-a cântat el astăzi pe Beethoven!”, punându-l în rând cu cei mai importanţi compozitori ai lumii.

George Enescu spunea despre ea: ”Carmen Sylva avea ceva genial într-însa. A fost o sfântă binefăcătoare. Disprețuia pompa (…). Pentru mine ea a fost o prezență supraomenească, o ființă cu nimb, revărsând numai lumină și bunătate.” ”Regina era în costum naţional românesc, atunci când m-am prezentat la ea. Altceva nici nu poartă la Sinaia, a introdus portul ca pe o modă. De orice altă femeie am spune că îl poartă din co­chetărie, fie că îi şade bine, fie că se potriveşte cu personalitatea sa; dar ea, în realitate, îl poartă din devotament de suve­rană şi pentru a încuraja industria naţională”. (mărturia francezului Louis Ulbach după o vizită la Peleș)

Tot Regina Elisabeta, conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional, a inițiat o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal. Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri).

Nicolae Iorga îi atribuia pe bună dreptate Elisabetei meritul de a fi impus de la înălţimea tronului regal ,,(…) un simţ al intelectualităţii, un respect al culturii, o religie a artei, un sacerdoţiu al poeziei, care au înălţat şi România”. Alături de vasta activitate culturală desfăşurată cu consecvenţă timp de aproape cinci decenii, s-a remarcat printr-o neobosită implicare în crearea unui sistem de caritate, încurajând totodată doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor filantropice.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe. A contribuit la completarea veniturile Casei Regale din România, una din cele mai sărace familii domnitoare din Europa în vremea când Principele de Hohenzollern a acceptat tronul țării, printr-o serie de reclame de tip „testimonial” pentru mai mulți producători mari de mașini de scris tipărite în marile ziare europene?

“Puțini sunt aceia care să se fi bucurat atât de mult ca mine când am împlinit 60 de ani. Când eram de 20 de ani doream cu ardoare să fiu de 60. Mi se parea că această vârstă este limanul desăvârșit al liniștii și păcii și că atunci când viața, care a început pentru mine foarte viforoasă, ar trebui să se netezească și să oglindeasca numai în culori strălucite cel mai frumos apus de soare. Dar viața rămâne de cele mai multe ori întunecată și plină de enigme până la sfârșit. Nu viața se netezește, ci sufletul.” Și tot poetesa-Regină cugeta: “Fericirea e ca un ecou; îţi răspunde, dar nu vine.”