Olanda, Coreea de Nord și Coreea de Sud nu există, cel puțin nu în actele oficiale. Statul care are la capitala la Amsterdam poartă numele de Țările de Jos, locuitorii săi se numesc neerlandezi și vorbesc limba neerlandeză. Țările de Jos alături de Curacao, Saint Marteen și Aruba sunt parte din Regatul Țărilor de Jos. Confuzia dintre Olanda și Țările de Jos provine de la faptul că cele mai populate și mai importante provincii neerlandeze se numesc Olanda de Nord și Olanda de Sud. Un alt alt amănunt interesant legat de Regatul Țărilor de Jos este că are motoul oficial nu în limba națională, ci în franceză, ”Je Maintiendrai” adică ”Voi menține” și reprezintă sloganul casei domnitoare, cea de Orange-Nassau.
În prima parte a secolului XX peninsula Coreea a fost sub stăpânire japoneză. După al doilea război mondial URSS a ocupat nordul regiunii, iar SUA sudul. Tensiunile între forțele politice din nord și sud au început însă să se manifeste, s-au amplificat, iar pe 15 august 1948 a fost proclamată Republica Coreea, având capitala la Seul în timp ce pe 9 septembrie 1948 a fost proclamată Republica Democrată Coreea, cu capitala la Phenian(Pyongyang). În 1950 forțele din nord au atacat, începând unul dintre cele mai atroce războaie. Conflictul s-a terminat în 1953 prin semnarea unui armistițiu în urma căruia s-a rămas la situația existentă, granița fiind stabilită de-a lungul paralelei de 38 de grade. Un tratat de pace nu a fost redactat astfel încât astăzi cele două state sunt doar în stare de armistițiu, nu se recunosc oficial, ambele susținând că sunt legitimele urmașe ale Regatului Coreea. Ca urmare a acestei situații politice complicate, Republica Coreea și Republica Democrată Coreea au fost acceptate în ONU abia în 1993.
În mitologia greacă, mai exact în cartea „Munci și zile” scrisă de Hesiod, Pandora a fost prima femeie de pe pământ, fiind creată de Hefaistos la ordinul lui Zeus care dorea să se răzbune pe Prometeu deoarece acesta furase focul sacru. Zeii i-au oferit Pandorei mai multe daruri: Atena a învățat-o să țeasă, Afrodita i-a dat frumusețe, Apollo a învățat-o să cânte la instrumente, Hermes i-a oferit darul vorbirii, al iscusimii cuvintelor și al înșelăciunii dulci. În final tot Hermes i-a dat nume: Pandora, adică ”cea care are multe daruri”. Zeus a prezentat-o pe Pandora fratelui lui Prometeu, Epimetheus care pe loc s-a îndrăgostit de ea, a cerut-o de soție, deși Prometeu îl avertizase să nu ia nimic de la Zeus. Drept cadou de nuntă, Zeus i-a dat Pandorei un ”pithos”, adică un borcan, un vas mare pe care frumoasa soție nu avea voie să-l desfacă dintr-un motiv necunoscut. La scurt timp după nuntă, Pandora, roasă de curiozitate, a deschis recipientul și atunci tot răul și nenorocirile un cotropit lumea. Expresia ”cutia Pandorei” își are originea în secolul XVI, când învățatul Erasmus din Roterdam, transcriind „Munci și zile” în latină a tradus greșit ”pithos” în ”cutie”.
Expresia ”a da sfoară în țară” este de fapt ”a da sfară în țară”. Sfară este un foc, implicit un fum, rezultat din arderea grăsimilor și era folosit în evul mediu pentru a se anunța vreo invazie. Din loc în loc existau spații în care se putea crea un astfel de foc, iar odată ce se observa în zare sfară, se proceda la facerea focului, pentru ca vestea să meargă mai departe.
Albert Einstein nu a rămas corijent la matematică. Când i s-a prezentat un ziar în care scria această informație, a răspuns amuzat că el la 15 ani deja învățase analiză matematică și era expert în calcul diferențial.
Firul epic al unei celebre povești din „O mie și una de nopți” începe într-un oraș din China unde trăia un tânăr pierde-vară pe nume Aladdin. Într-o zi un vrăjitor din Maghreb (nordul Africii), pretinde că este unchiul său și îl păcălește să intre într-o peșteră fermecată ca să ia o lampă magică. Aladdin intră și după ce vrăjitorul încearcă să-l înșele fără succes, tânărul se vede captiv împreună cu lampa. Pentru a se încălzi, își freacă mâinile atingând astfel un inel magic pe care i-l dăduse vrăjitorul. Din inel iese la iveală un duh (jinnī) care îl scoate din bucluc. Întors acasă, Aladdin pune lampa pe un raft, fără să îi dea importanță. Mama sa, făcând curățenie, freacă lampa și astfel își face apariția un al doilea duh, mai puternic decât primul.
Acesta îl face pe Aladdin bogat, iar tânărul o ia de soție pe Badroulbadour(”luna plină a lunilor pline”, adică nespus de fumoasă), fata împăratului. Vrăjitorul arab nu renunță, prin minciuni ajunge în posesia lămpii, o fură pe Badroulbadour și o duce în Maghreb. Cu ajutorul duhului inelului Aladdin îl înfrânge pe antagonistul său și trăiește fericit până la adânci bătrâneți cu soția sa. De ce era Alladin chinez și vrăjitorul din Maghreb? Pe vremea când a fost creată povestirea nu se petrecuseră marile descoperiri geografie, iar autorul anonim a dorit să arate că personajele principale erau din colțuri opuse ale lumii: nordul Africii și China.