Au strălucit puţin pe scena istoriei. Prea puţin comparativ cu marile civilizaţii ale Antichităţii. Însă la Termopile au schimbat soarta omenirii. Definitiv. Ca o rămăşiţă a unui străvechi şi mut blestem, implantat şi astăzi în subconştientul colectiv, asociem spartanilor asprimea şi cruzimea absolute. Nici tagma istoricilor, din Antichitate până azi, nu i-a scos din camera de orori a trecutului. Poţi consulta toate cronicile ori analele care-i privesc şi vei găsi repetate mecanic, obsesiv şi temător clişeele: brutali şi absurzi, neevoluaţi, educaţie spartană, tabere de antrenament, masacre, economie primitivă, stagnanţi cultural, inactivi politic. Aproape prin definiţie, interpre­tarea istoriei este subiectivă. Cu sau fără excesele lor, spartanii au fost unul dintre cele mai fascinante şi mai puţin cunoscute popoare din vechime.

Militarism absolut sau transcenderea egoului?

Sparta, cunoscută şi drept Lacede­mo­nia, era situată în Peninsula Pelopo­nez din sud-vestul Greciei şi a fost fondată în timpul invaziei dorice. Oraşul a fost ridicat pe parcursul şi după desfăşurarea Războiului Mesenian, când spartanii dorieni au traversat Munţii Taygetos şi au ocupat teritoriul Meseniei. Regele Lycurg este suveranul cel mai des asociat cu Sparta, acesta autoproclamându-se coborâtor direct din Hercule. Prin el, toţi regii spartani care i-au urmat şi-au afirmat originea herculeană. Lycurg se presupune a fi fost chiar cel care a dat identitate modului de viaţă spartan. El a iniţiat obiceiul prin care băieţii erau biciuiti fără motiv de către băieţii mai mari, pentru a li se induce o disciplină de fier şi a face să le dispară frică de durere. Acelaşi rege i-a învăţat pe spartani obligaţia de a practica virtutea conform uzanţelor vremii şi de a muri în numele onoarei. A decretat apoi că supuşii săi nu trebuie să se ocupe de afaceri pentru că, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge slabi şi imorali, în­ter­zicandu-le totodată să posede aur şi argint, că să nu aibă altă bogăţie decât pro­priul curaj.

Tot Lycurg a instituit legea unică prin care copiii erau posesiunea statului şi nu a părinţilor biologici. Şi, de parcă nu era de ajuns, a ordonat, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, ca bătrânii să le aducă propriilor soţii bărbaţi tineri, în scopul conceperii de copii sănătoşi şi viguroşi. Într-un asemenea polis oligarhic, la baza societăţii se aflau sclavii (hiloți), care se ocupau cu agricultura. Deasupra lor se găseau periecii – negustorii –, care se bucurau de un mai mare grad de libertate decât veşnic oprimaţii hiloti. Suverani fără drept de replică erau spartiaţii, care-şi puteau dovedi ascendența până la strămoşii lor dorieni. Spartiatul era trimis în războaie, avea drept de vot şi făcea parte dintre puţinele per­soane cu drepturi de­pline din lumea spartană. Spre deosebire de Atena, Sparta a fost în acelaşi timp oligarhie militară, monarhie, democraţie şi timo­craţie (stat în care doar proprie­ţării de pământuri participau la guvernare).

Cei lăudaţi de Socrate

Conducerea spartanilor era şi mai interesantă. Aveau simultan doi regi, proveniţi din două familii aristocratice diferite, care deţineau şi calitatea de mari preoţi. Imediat după ei, veneau cei 28 de înţelepţi hopliţi, cu vârste de minimum 60 de ani. Dintre ei, se distingeau cinci efori supremi, care ghidau toate aspectele vieţii spartane. Cu tot militarismul lor, spartanii ar putea să ne înveţe multe despre autodisciplină şi respingerea luxului. Nu trebuie uitat faptul că Socrate a spus: „Cele mai vechi şi mai fertile tărâmuri ale filosofiei greceşti se află în Creta şi Sparta. Spartanii îşi ascund înţelepciunea şi se prefac grei de cap, motiv pentru care par superiori mai degrabă datorită dibăciei războinice, decât înţelepciunii lor virtuoase.“

Scăldaţi în vin, căliţi în agoge

De îndată ce în Sparta se năştea un copil de sex masculin, mama să îl îmbăia în vin, pentru a se asigura că este sănătos. Copiii bolnăvicioşi şi sensibili mureau încă de la această primă probă. Apoi, nou-născutul era prezentat de către tatăl său sfatului bătrânilor, care-l inspecta atent. Dacă descopereau cea mai mică malformaţie, copilul era aruncat în prăpastia Kaida din Munţii Taygetos. Până la vârsta de şapte ani, norocosul supravieţuitor era crescut doar de mama sa, care se îngrijea de îmbrăcăminte şi de calitatea hranei. Mamele spartane îndepărtau întotdeauna orice putea face copilul să plângă sau să simtă frică. Odată împliniţi cei şapte ani, băiatul era luat de lângă mama de către stat. Pentru el începea o nouă era, cea mai importantă din viaţă: intrarea în agoge. Termenul în sine se poate traduce prin înălţare. Înălţarea de la stadiul de copil necopt la cel de războinic, aşa cum a legiuit-o regele Lycurg. În această veritabilă tăbără militară, copiii erau repartizaţi pe grupe de vârstă numite aegelai. Ei dormeau în barăci comune, fără paturi, pe un aşternut din stuf – plantă pe care trebuiau s-o recolteze cu mâinile goale de pe malurile răului Eurotas. Tinerii erau învăţaţi să jure credinţă doar statului.

Zi şi noapte, aveau parte de antrenamente care în zilele noastre i-ar înfiora şi pe membrii Legiunii Străine. Umblau tot timpul anului desculţi, fiind îmbrăcaţi cu aceleaşi haine subţiri şi iarna şi vara. O dată pe an, primeau un singur rând de îmbrăcăminte. Antrenamentul fizic consta în marşuri nesfârşite, alergări, gimnastică, aruncarea discului şi a suliţei, lupte corp la corp şi mânuirea sabiei şi a scutului. Tinerii erau totodată învăţaţi să îndure foamea, setea, frigul, oboseala, durerea şi lipsa somnului. Nu primeau regulat hrană, fiind încurajaţi să-şi fure mâncarea, noaptea, de la hiloți şi perieci. Cei care erau prinşi erau pedepsiţi pentru neatenţie. Idealul suprem în timpul vieţii era să obţină kalos thanatos, o moarte frumoasă pe câmpul de bătălie. Educaţia lor culturală se rezumă la a învaţa să citească şi să scrie, plus recitarea poemelor războinice şi unele noţiuni despre Homer.

Sânge în templul lui Orthia Artemis

O dată pe an, toţi copiii erau supuşi la teste pentru a se constata cât de bine s-au adaptat condiţiilor. În faţa templului lui Artemis, zeiţă patroana a Spartei, tinerii luptători se înscriau în competiţia biciuitului. Spartă voia să ştie care dintre ei rezistă la cele mai multe lovituri de bici. „Câştigătorul“ devenea campion şi era sărbătorit de către toţi confraţii întru durere. Cu toate că se înregistrau inevitabil decese, din cauza excesului de zel al examinatorilor, sângeroasă întrecere era aşteptată cu entuziasm de toţi copiii spartani. După ce împlineau vârsta de optsprezece ani, cei mai promiţători absolvenţi ai agoge-ului erau primiţi în crypteia, organizaţie care le testa abilităţile şi în acelaşi timp îi teroriza pe hiloți. În toiul nopţii, tinerii îşi începeau raidurile în satele de hiloți, ucigându-i pe toţi cei care erau surprinşi circulând sau discutând. Scopul operaţiunii era de fapt înăbuşirea în faşă a oricărei tentative de complot sau de rebeliune.

Desăvârşirea. Hoplitul

Odată cu încheierea uceniciei în crypteia, tânărul spartan, acum în vârstă de 20 de ani, intra în rândurile armatei statului. Devenea, adică, hoplit. Acest luptător al cărui nume derivă de la cel al propriului scut (hoplon, în greaca veche) era el însuşi o imagine înspăimântătoare pentru orice adversar. Hopliţii spartani erau superiori tuturor hopliţilor din restul cetăţilor-stat greceşti, la fel că echipamentul şi armele lor. Favorite erau scutul şi suliţa, urmate de spada curbată descendent, kopis. Trupul era protejat de o cuirasă (cele mai scumpe erau din bronz, dar se foloseau în special cele confecţionate din plăci groase de piele, căptuşite cu ţesătură de bumbac). Pe cap, hopliţii purtau faimosul coif corintic, făcut din bronz şi decorat adesea cu o creastă din par de cal. Scutul era şi el din bronz şi cântărea aproape 8 kilograme. Grecii obişnuiau să-l placheze cu capul Gorgonei, în timp ce hopliţii spartani aveau sculptat pe el simbolul Spartei. Dacă erau răniţi, spartanii făceau că inamicii să nu afle asta purtând mantii roşii, de culoarea sângelui. Lancea lor nu era o armă destinată aruncării, cum va deveni la infanteria romană, şi nici una de ţinut adversarul la distanţă. Lancea spartană era un instrument relativ scurt, de 2,7 m lungime, folosit în principal la împuns, spintecat şi zdrobit.

Spartanii dispreţuiau arcul şi săgeţile, considerându-le armele laşilor. Cu diferite ocazii, obişnuiau să radă de atenieni, care le foloseau cu succes. Cea mai mare problemă a hopliţilor ţinea de organizare: fiecare soldat era atât de bun, încât trupa nu avea nevoie reală de ofiţeri, fapt ce făcea dificilă cooperarea dintre şefi şi subordonaţi. De-a lungul istoriei, spartanii au inspirat multe organizaţii militare, printre care falangele macedonene ale lui Alexandru cel Mare, legiunile romane şi chiar formaţiunile Hitlerjugend. Ca un fapt devenit anecdotă, hrana hopliţilor se rezuma cel mai adesea la o fiertură de oase cu gust oribil. Un istoric grec al acelor vremuri afirma ironic că înţelege de ce luptă spartanii atât de feroce: preferau să moară, decât să-şi petreacă restul vieţii hrănindu-se cu aşa ceva. Totuşi, o dată pe an, temuții războinici se alimentau numai cu miere. Timp de o luna întreagă.

Gloria din Trecătoarea Fierbinte

Nemulţumit de insuccesul campaniei duse de tatăl sau, regele Darius, Xerxes I continuă lupta acestuia împotriva cetăţilor-stat greceşti. În fruntea unei armate de peste un milion de oameni (cum afirmă sursele antice, dar probabil era de maxim 200.000), Xerxes porneşte la atac în timp ce grosul armatei elene comandate de Temistocle se afla angajat în lupte pe mare. Astfel, trecătoarea Termopile, numită aşa datorită izvoarelor cu ape fierbinţi aflate în zona, rămâne în paza elitei armatei spartane, condusă de regele Leonidas. Cei 300 de spartani blochează trecătoarea timp de trei zile, înfruntând colosul persan cu o bărbăţie nemaiîntâlnită. Înaintea primei zile de încleştări, spartanii aruncă asupra persanilor pietre inscripţionate cu blesteme, batjocuri şi înjurături – unele dintre ele aflate astăzi în muzee din Grecia. Primele două zile sunt o lecţie dură pentru Xerxes. Cei 300 de hopliţi îi decimează trupele trimise la atac, până şi temuţii Nemuritori bătând pasul pe loc în faţa spiritului de luptă spartan. Anii petrecuţi în agoge îşi spun cuvântul. Exasperat de rezistenţa hopliţilor şi presat de timp, Xerxes reuşeşte să găsească o potecă ocolitoare. 40.000 de persani plus 10.000 de Nemuritori, sub comandă generalului Hydarnes, ajung în spatele hopliţilor, încercuindu-i. Conştienţi de sfârşitul lor, spartanii îşi scriu numele pe beţişoare, pe care le ascund apoi în apărătorile de antebraţe, pentru a fi identificaţi ulterior de către camarazi. Pe măsură ce persanii se apropie, hopliţii îşi aruncă scuturile sparte, sulitele rupte, lasă să le cadă din mâini resturile de săbii şi se năpustesc asupra inamicului urlând, muşcând şi lovind cu pumnii şi cu picioarele. Din acea clipă, ei intră direct în legendă.