După moartea lui Alexandru cel Mare, Imperiul Macedonean a fost împărțit între generalii celui care cucerise mare parte din lumea cunoscută. Unul dintre ei, Antigonus, a luat în stăpânire Asia Mică și Levantul, iar altul, Ptolemeu, Egiptul. Starea de pace nu a durat mult, iar între cei doi a izbucnit un război. Astfel, Antigonus le cere în 307 î.Hr. locuitorilor insulei Rhodos să i se alăture. Aceștia, aflându-se în relații comerciale bune cu Egiptul, refuză. Ca urmare a acestui fapt, în 305 î.Hr, Demetrios, fiul lui Antigonus, începe asediul Rhodos-ului.

Demetrios a venit cu 40.000 de soldați, 30.000 de lucrători, 200 de nave de război și 170 de nave de transport. Mașinile sale de război includeau și un uriaș turn ”blindat”, plin de catapulte și baliste, numit Heliopolis (Cuceritorul de Cetăți). Asediatorul și-a găsit însă nașul. După un an a fost nevoit să ridice asediul în ciuda faptului că folosise cele mai noi și mai sofisticate echipamente militare. Antigonus i-a poruncit fiului său să încheie o înțelegere cu locuitorii din Rhodos – exact ce doreau și asediații de la început- prin care aceștia să fie liberi și aliați ai lui Antigonus împotriva tuturor, cu excepția lui Ptolemeu al Egiptului.

Demetrios a fost atât de impresionat de vitejia oamenilor din Rhodos (chiar și sclavii luptaseră pe ziduri), încât a lăsat toate mașinile de asediu. Marile proiectile din piatră care erau aruncate cu ajutorul catapultelor s-au păstrat până azi. Cetățenii din Rhodos au vândut echipamentul pe mulți bani și au folosit suma obținută pentru a ridica o statuie enormă din bronz în onoarea zeului care patrona insula, Helios, zeul-soare. Pentru aceasta l-au ales pe sculptorul Chares din Lindos, un elev al celebrului Lysip. Între anii 294 și 282 î.Hr. Chares și lucrătorii săi au trudit aproape fără încetare. Despre Colosul din Rhodos știm mai puține lucruri decât despre oricare din celelalte Minuni ale Lumii. Nu știm unde se înălța și nici cum arăta. Statuia este menționată de aproximativ 16 autori antici, însă doar Strabon, Pliniu cel Bătrân și Philon din Bizanț dau ceva mai multe detalii.

Philon este cel mai minuțios: ”La Rhodos a fost înălțat un colos de 70 de coți (33 de metri). Artistul a folosit atât de mult bronz încât se spune că a secătuit minele pentru turnarea statuii. Pentru fabricarea materialului a fost implicată industria bronzului din toată lumea. Artistul a întărit bronzul din interior cu un cadru de fier și cu blocuri pătrate din piatră, ale căror bare de prindere stau mărturile forței ciclopice cu care au fost bătute. Într-adevăr, partea ascunsă a lucrării este mai măreață decât partea vizibilă. Construind un soclu de marmură albă, artistul a fixat mai întâi pe el picioarele Colosului până la înălțimea încheieturii gleznelor, lucrând la proporțiile potrivite unei imagini divine, destinate să se înalțe la 70 de coți, căci talpa piciorului depășea deja în lungime înălțimea altor statui. Din acest motiv era imposibil de înălțat restul statuii și de așezat pe picioare, dar gleznele trebuiau turnate oricum înaintea picioarelor și ca atunci când se construiește o casă, întrega lucrare trebuia să se înalțe pe aceste picioare.

Și pentru acest motiv, în timp ce alte statui sunt mai întâi modelate, apoi dezmembrate pentru a fi turnate pe părți și, în final, recompuse și înălțate, în acest caz, după ce prima parte a fost turnată, cea de-a doua a fost modelată deasupra ei, iar părțile următoare au fost turnate după aceeași metodă, fiindcă porțiunile individuale din metal nu ar fi putut să fie deplasate. După turnarea noii porțiuni peste cea deja lucrată, erau controlate și ajustate distanțele dintre barele de prindere și încheieturile cadrului metalic și era asigurată stabilitatea blocurilor de piatră în interiorul statuii. Pentru a-și continua planul de operații pe o bază fermă, artistul îngrămădea o uriașă movilă de pământ în jurul fiecărei porțiuni imediat ce era terminată, îngropând astfel partea terminată sub pământul acumulat și continuând turnarea părții următoare ca și la nivelul solului. În acest fel, înaintând puțin câte puțin în sus, artistul și-a atins scopul străduințelor sale și folosind 500 de talanți (15 tone) de bronz și 300 (9 tone) de fier, a creat cu un curaj incredibil, un zeu asemănător Zeului real căci el a dat lumii un al doilea Soare”.

După cum ne spune Pliniu cel Bătrân, splendida realizare nu a rezistat foarte mult. Statuia ”…a fost răsturnată de un cutremur la 56 de ani după înălțarea sa, dar chiar și faptul că astăzi zace pe jos e o minune. Câțiva oameni abia pot să cuprindă cu brațele degetul cel mare al acestei statui și degetele sale sunt mai mari decât cele mai mari dintre statui. Acolo unde au căzut brațele s-au căscat gropi imense, în timp ce în interior se văd mase mari de stâncă, prin greutatea cărora artistul a vrut să o echilibreze atunci când a înălțat-o”. Strabon aduce clarificări despre ruinarea statuii: „…dar acum zace răsturnat la pământ de un cutremur și rupt de la genunchi. Conform sfaturilor unui oracol, oamenii nu l-au mai înălțat”.

Aceste relatări ne spun destul de puține despre cum arăta Colosul. Pentru a putea fi înaltă de 33 de metri, trebuia să aibă o fromă destul de simplă, asemănătoare unei coloane. Pentru a se deduce forma capului, s-a apelat la monezile din acea epocă: unele aveau imaginea unui cap înconjurat de raze, însă pe altele apar capete fără raze, astfel încât problema nu este rezolvată. Este exclus ca cea de-a șaptea minune a lumii să fi încălecat intrarea în port, deoarece ar fi însemnat să aibă peste 400 de metri înălțime, asta neîmpiedicând însă artiștii medievali, moderni și contemporani să o figureze ca stând peste calea ce ducea spre docuri

Sfârșitul Colosului din Rhodos este învăluit în mister. Cutremurul care a răsturnat statuia a avut loc pe 16 iulie 226 î.Hr. Ptolemeu al III-lea, regele Egiptului s-a oferit imediat să achite restaturarea, însă pe baza celor spuse de oracol, a fost refuzat. Astfel el a rămas acolo unde căzuse timp de 900 de ani și trecătorii puteau să privească în interiorul ruinelor și să vadă masa de piatră și scheletul de fier care îl susținuseră cândva. Atunci când arabii au prădat Rhodos-ul în 654, ei au transportat fragmentele peste mare în Asia Mică și le-au vândut unui evreu din Emesa. Tradiția spune că acesta le-a dus în Siria pe spinările a 900 de cămile. Astfel a luat sfârșit povestea Colosului din Rhodos, Minunea Lumii care a fost construită ultima, dar și prima care a căzut pradă timpului, intrând în legendă.