Vinci e un sat pierdut la poalele Apeninilor, cuibărit printre dealurile acoperite cu vii și cu dumbrăvi de măslini în partea de miazănoapte a văii râului Arno. De aici începe câmpia Pisei, iar Florența e la doar 30 de kilometri spre est. La marginea satului străjuit de Monte Albano, pe drumul ce duce sus la munte, se află casa cea mare, în mijlocul unei grădini întinse, a lui Ser( prescurtarea de la Signore) Antonio, notarul. Familia lui, pomenită demai bine de un veac pe aceste meleaguri era cunoscută ca fiind una de gospodari care își sporeau avearea cumpărând ba o mică vie, ba o bucată de pământ.

Și tatăl, și bunciul și străbunicul lui Ser Antonio fusesră notari și membri ai breslei oamenilor legii din Florența. Tradiția familiei trebuia respectată astfel că Piero, fiul lui Ser Antonio îmbrățișează aceeași profesiune. Treburile meseriei îl poartă mereu la Florența, dar îi lasă și destul timp liber, pe care proaspătul notar și-l petrece la casa părintească din Vinci. Așa se face că în vara lui 1451 Piero în vârstă de 23 de ani întâlnește în sat o tânără foarte frumoasă pe nume Caterina. Se leagă o poveste de dragoste și în primăvara următoare, ”în al treilea ceas al nopții” de 15 spre 16 aprilie se naște Leonardo, așa cum fericit scria în jurnal bunicul. Copilul nu era însă unul născut ca urmare a unei căsătorii, iar Ser Antonio consideră că trebuie să întreprindă ceva pentru onoarea familiei. Făcându-i o mică zestre Cateriei o mărită cu un localnic mai înstărit, iar pe fiul său îl însoară cu domnișoară de familie bună din Florența. Ulterior îl aduce în casa sa pe copilul Caterinei, pe micuțul cu ochi albaștri, voinic și sănătos, înseninându-se astfel căminul a doi bătrâni: unul de 85 de ani și altul de 64 de ani.

Ser Piero nu e stânjenit că trebuie să crească un copil din flori, cum nici Leonardo mai târziu nu va suferi din pricina situației sale de copil nelegitim. În veacul al XV-lea bastarzii joacă un rol mai important ca niciodată. Erasmus din Roterdam, pictorul Lippi, marchizul de Ferrara, Francesco Sforza – stăpânul Milanului- sau regele Ferrante al Neapolelui sunt toți copii din flori. Viitorul papă Pius al II-lea notează că toți cei 8 prinți care-l întâmpinaseră la Ferrara erau nelegitimi. Într-o epocă în care individul se impune prin personalitate, talent și cunoștințe, bastardul nu numai că este de obicei crescut în familie alături de copiii legitimi, dar se bucură deo oarecare favoare sentimentală tocmai pentru că este un fruct al iubirii, nu al unei căsătorii din interes.

Casa Caterinei nu e departe de cea a lui Ser Antonio așa că micul Leonardo se mai poate furișa din când în când pînă la ea. Și acasă însă copilul cu mintea ageră și fire gingașă este înconjurat de dragostea și alintările bunicii Lucia și a unchiului Francesco. În schimb nu seprea înțelege cu bunicul care se ocupă de educația lui, învățându-l scrisul, cititiul, aritmerică și puțină latină. Când împlinește șapte ani e dat la școala din apropiere, iar în timpul verii tatăl său îl ducea la un preceptor din Florența unde elevul îi uimea pe toți cu ușurința cu care făcea progrese în toate domeniile educației. În satul său educația lui nu putea merge prea departe, iar Leonardo va spune adesea că nu este îndeajuns de instruit, că este ”senza letre”, ”illetterato”, că nu va putea recâștiga timpul pierdut în anii copilăriei. Din însemnările sale vom afla că abia la Florența se va familiariza cu științele matematice, iar latina va căuta să o învețe mult mai târziu la Milano.
Dacă în anii aceștia nu căpătase destule cunoștințe din cărți și de la dascăli, în schimb va recunoaște că descoperise un mare adevăr: dascălul cel mai bun al unui artist și al unui om de știință este natura.

În mijlocul naturii, în peisajul sobru al satului său, pe dealurile acoperite cu vii, prin livezile de măslini și-a dezvoltat Leonardo vigoarea mentală. Aici învață să înoate și să călărească, ajungând mai tîrziu printre călăreții cei mai străluciți ai Florenței. În acest colțișor al Toscane iîn anii copilăriei se întâlnește cu natura. Hoinărește de obicei singur pe câmpuri și dealuri, prin păduri și coclauri de munte, privind cu nesaț la tot ceea ce vedea în jurul său. Stătea ceasuri întregi urmărind zborul cocorilor sau admirând alcătuirea unei flori. Când bunicul era plecat la oraș, pornea în zori pe potecile muntelui și urca până zărea crestele înzăpezite ale Alpilor sau când era senin vedea îndepărtata fâșie albastră a Mediteranei.

Într-unul din aceste drumuri, când se întorcea seara târziu, copilul dă peste gura întunecată a unei peșteri. Singur în pustietatea muntelui, se simte cuprins de spaimă, dar și de puternica dorință a a pătrunde taina acestei peșteri. ”Și după ce stau o vreme în cumpănă se trezesc în mine două simțăminte: teama și dorința, teama de văgăuna aceasta neagră și amețitoare, dorința de a vedea dacă nu cumva ascunde lucruri minunate… Și împins de arzătoarea dorință de vedea amstecul de forme variate și stranii create de măiastra natură, mă aventurez printre stâncile întunecate ca noaptea”. Peste ani când se va adânci în studiul mașinăriilor sale își va aminti de torenții muntelui Albano, de scoicile întâlnite la sute de metri deasupta nivelului mării sau de osemintele animalelor preistorice din peșetera pe care o vizitase când era copil.
Tânărul nu se mulțumea doar cu explorarea tainelor naturii. Întors acasă căuta să-și fixeze impresiile, desenând sau modelând în lut. Ser Antonio nu era mulțumit văzând că nepotul său scrie și desenează cu mâna stângă deoarece se spunea că doar oamenii înțeleși cu diavolul, vrăjitorii și necromații(cei care invocă spiritele morților pentru aflarea viitorului) se nasc stângaci. Copilul se arată deosebit de talentat în arta desenului. Într-o zi, tatăl său ducându-se la Florența, arată prietenului săi Verrochio – cel mai important pictor al orașului- niște desene ale fiului. Pictorul rămâne uimit de talentul acestuia și stăruie pe lângă Ser Piero să-l dea la învățătură în atelierul său.

Notarul din Vinci nu era prea încântat de gândul de a-și face copilul pictor. La acea dată arta era socotită un simplu meșteșug, iar artiștii niște meseriași. Mulți dintre pictorii și sculptorii vremii (Ghirlandaio, Botticelli sau chiar Verrochio) începuseră ca simple calfe, trebuind să îndure un tratament adesea umilitor din partea profesorilor lor, să fie luați peste picior de nobilii care îi angajau și să fie plătiți ca niște servitori. Nici mai târziu, în veacul următor, când cuvântul „artist” va fi asociat cu numele lui Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Rafael, arta nu va fi socotită o profesiune demnă de un tânăr din familie bună. Însuși Leonardo, ajuns în culmea gloriei se va revolta peste zeci de ani scriind: „Ați aruncat pictura în rândul meșteșugurilor”.

Ser Piero, se învoiește cu greu să-l lase pe băiatul său de 14 ani să studeize cu Verrochio. De acum înainte însă Leonardo este cu adevărat fericit: e ucenic în ateleirul celui mai important pictor din Toscana și are în față cei mai frumoși ani în orașul cel mai cult al Italiei, Florența.