Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut pe 20 aprilie 1839 la Sigmaringen, în Baden-Württemberg, un principat din sud-vestul actualei Germanii. Bunicul său, principele domnitor, l-a botezat cu numele său, pe care-l purtaseră cei mai străluciți reprezentanți ai acestei case. Viitorul domn a crescut alături de o familie care îi oferea cele mai bune exemple. Bunicul era serios, cumpătat, gospodar, ordonat. Tatăl, Karl Anton, avea viziunea scopului și conștiința datoriei, permanent gândind și acționând în perspectivă, animat de un viu interes pentru artă și știință. Mama, Josephine, era grijuluie, veșnic preocupată de ai săi, având o profundă bunătate și sensibilitate.

Prințul Carol era gingaș, voiciunea tinerească era atenuată de un anumit calm, avea un chip delicat, ca de fată, părul închis la culoare și ușor ondulat. Copilăria și-a petrecut-o zbenguindu-se cu frații și surorile pe la reședințele famiiliei. În fața frumuseții peisajelor de la acele castele, deseori, după cum remarcau apropiații, cădea în momente de reverie discretă, lucru neobișnuit pentru copiii de vârsta sa. De educație s-a ocupat o bonă franțuzioacă. La 28 august 1848, în toiul revoluției europene, principele Karl Anton abdică în favoarea tatălui lui Carol I. După ce convulsiile ”primăverii popoarelor” s-au terminat, animat de ideea unității germane, Karl Anton la 7 decembrie 1848 cedează coroanei prusace suvernaitatea asupra principatului său, dezlegând trupele de jurământul depus pe drapel. La acest eveniment a particpat și tânărul Carol în uniforma de cadeți a Hohenzollernilor. Fapta tatălui, de pune interesul general deasupra celui personal trebuie să fi făcut o impresie puternică asupra copilului de 10 ani. Peste ani, în 1914, deși regele Carol I dorea să intre în Primul Război Mondial, a ascultat, asemenea tatălui său în 1848, de vocea poporului și a păstrat neutralitatea României.

Predarea solemnă a principatului, efectuată la 12 martie 1849 a fost urmată la 20 aprilie de o abdicare printr-un act ce consemna un crez care va fi urmat și de Carol I: ”Dacă este să se împlineacă dorința cea mai fierbinte a inimii mele, dacă este să se ajungă acolo unde jinduiesc toți adevărații prieteni ai patriei, dacă este ca unitatea Germaniei să pășească din domeniul visurilor în cel al realității, atunci niciun sacrificiu nu poate fi prea mare, aceasta este cea mai mare ofrandă pe care o pot pune pe altarul patriei”. Acest crez al unității neamului va fi urmat și de Carol, el permanent militând pentru drepturile românilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia. De altfel, el vedea Marele Război o oportunitate pentru un vis: ”După ce Rusia va fi învinsă, ceasul României va veni. În ziua în care va suna ora lichidării Austro-Ungariei, oră care nu poate întârzia mai mult de 20 de ani, România va lua atunci Ardealul și Bucovina”.

Educația propiu-zisă a început-o la Dresda. Profesorul era foarte exigent cu învățăceii săi. Pătruns de spiritul epocii, le spunea părinților studenților, dar și elevilor săi că trebuie să-și dea silința pentru ca omenirea să le șteargă vina de a se fi născut prinți. Miezul acestei idei a fost preluat de Carol I și toată viața sa a încercat să nu beneficieze de vreun privilegiu sau lucru necuvenit. Șederea la Dresda a durat până în 1856. În tot acest răstimp a ținut o corespondeță intensă cu familia, pregătindu-le mereu de sărbători surprize deoasebit de frumoase. Armonia care domnea în familie reiese din faptul că la un moment dat, prințesa Stephanie, le-a propus fraților și surorilor să nu-și mai facă unii altora codouri de Crăciun și cu banii astfel economisiți să-i facă un dar deosebit de frumos iubitei lor mame, care adesea era suferindă.

După încheierea studiilor la Dresda, prințul Carol a dorit să susțină exemneul de sublocotenent de dragoni(cavalerie), lucru la care el, membru al casei de Hohenzollern, nu era obligat. Principele Karl Anton, mândru de conștiinciozitatea fiului său, a rugat comisia de examinare să-l trateze pe candidat ca pe oricare altul. Patru zile a durat examenul care i-a dat destule emoții aspirantului. Într-un final a reușit să-l treacă primind calificativul ”bine”, nu maxim, semn al corectidunii examinării. Pe 1 ianuarie 1857, prințul Carol a fost numit locotenent secund în suita regimentului de artilerie de gardă, armă pe care el și-a ales-o, socotind-o cea mai interesantă. S-a adaptat repede: a învățat să mânuiască piesele de artlerie, trebăluind de zor cu peria de șters țeava tunului și cu pârghia de ridicare. Toate acestea au făcut ca la exercițuiul demonstrativ în fața tatălui său să se comporte excelent. Continuându-și studiile la Berlin a căpătat noțiuni solide de matematică, științe militare, doctrina fotificațiilor, chimie, fizică, franceză, desen tehnic și tactică militară. În anul 1859, la izbucnirea războiului franco-austriac, a fost mobilizat și a înțeles însemnătatea pregătirilor atente pentru cazuri de forță majoră. Norii războiului s-au împărștiat repede și prințul și-a reluat serviciul de garnizoană.

Decembrie 1863 îl găsește la curtea franceză făcând parte din micul cerc de la Compiegne, unde perechea imperială Napoleon al III-lea- Eugénie de Montijo îi primea doar pe cei mai intimi dintre intimi și se comporta cu totul altfel decât în sălile aurite ale Tuileriilor. Prințul a cunoscut aici oameni de spirit și creație de la care a învățat multe. Scriitori, oameni de știință, de artă și jurnaliști i-au ofeirit lui Carol o viziune diferită de viața cazonă pe care o ducea. Ziua răsuna adesea cornul de vânătoare, se pleca pe cai, domnii în splendide costume de secol XVIII, iar împărăteasa și însoțitoarele ei se îmbărcau în costume de amazoane, purtând pe cap pălării triunghiulare, împodobite cu pene. Întors la Berlin, prințul Carol a cunoscut lupta armată. În 1864 izbucnește războiul dintre Danemarca și Prusia în alianță cu Austria. Mobilizarea i-a ocolit pe dragoni, dar prințul l-a asaltat pe tatăl său cu rugăminți de trimitere pe front. Karl-Anton se lasă înduplecat și îl determină pe regele Wilhelm să-l numească pe Carol drept ordonanță pe lângă principele-moștenitor Frederick. Prințul Carol a suportat toate privațiunile campaniei: frigul teribil și marșurile prin ninsoare. Nopțile și le petrecea adesea într-o șură jalnică sau vreun bordei părăsit. La încercuirea și luptele vizând ocuparea Fridericei, cea mai puternică fortăreață daneză, a luat parte și viitorul domn, expunându-se focului violent. Feldmareșalul Wrangel i-a interzis să mai ia parte la astfel de acțiuni. Carol nu l-a ascultat și la asaltul fortificațiilor de la Duppel a pus umărul la primele lupte victorioase după o perioadă de eșecuri.

Prințul a asitat și la trecerea îndrăzneață peste Alsensund și intrarea la pas în Iutlanda, eveniment urmat în decembrie de întoarcerea triumfală în Belin. În amintirea marilor evenimente petrecute împreună, prințul moștenitor i-a dăruit vărului său o sabie de onoare al cărei mâner fusese meșteșugit după desene ale prințesei moștenitoare. Înmânarea a avut loc cu prilejul botezului prințului Sigismund, fiul cel mic al kronprinz-ului, unde Carol a fost naș. În timpul campaniei, viitorul domn s-a ales cu o durere de urechi care l-a constrâns să meargă la băi în Elveția de unde a revenit la Regimentul 2 de gardă dragoni. Anul 1865 a trecut fără evenimente majore. Așa s-au ivit zorii anului 1866, an marcat pentru prințul Carol de cea mai importantă decizie a vieții, luată ca urmare a propunerii de a conduce destinele României.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici