Deși nu era un rege așa bătrân, se născuse în 1865, Ferdinand trecuse prin multe până în 1927. Fusese pe front alături de armată, susțiuse Unirea din 1918, luptase pentru recunoașterea ei și consolidase România Mare. Dacă moartea regelui Carol I a survenit subit, nu acelaşi lucru s-a petrecut cu regele Ferdinand.

El a fost victima unei boli nemiloase şi de relativă lungă durată. Încă din 1925, sănătatea monarhului a ridicat probleme. O operaţie de hernie, o gravă criză de flebită, la care s-au adăugat câteva embolii, au fost urmate de trauma psihică cauzată de plecarea principelui Carol – viitorul rege Carol al II-lea – şi eliminarea sa de la succesiune. Pentru rege a fost o grea lovitură pe care el a trebuit s-o suporte pentru binele ţării, dar care a contribuit neîndoielnic la şubrezirea sa fizică. În primăvara lui 1926, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, regele Ferdinand a apărut ca grav suferind. Diagnosticul a slabilit existenţa unei boli de stomac, pentru care i s-a recomandat o cură la Vichy, dar în urma acesteia monarhul s-a simtit şi mai rău. Cei din preajmă nu au dat însemnătatea cuvenită stării sale, deşi durerile sale erau îngrozitoare. Un ofiţer mărturisea: „Cei de la Palat tot spun că Majestatea Sa nu are nimic, dar noi vedem cum se topeşte de la o săptămână la alta. Hainele i-au ajuns prea largi, este galben la faţă ca un cadavru şi ştim că are mari dureri”. Inerţiile au fost învinse. Boala regelui a devenit o realitate, care a trebuit să fie acceptată de cei din jur, mai ales că devenea din ce în ce mai evident un tragic deznodământ. „Era un alt om – constata un contemporan – un schelet, cu ochii stinşi, purta vădit pe faţă pecetea morţii. Din acea clipă pentru mine nu a mai fost nici o îndoială că avea cancer şi că era pierdut“. A fost operat, dar foarte tardiv. Radiumul putea doar să-i mai prelungească, pentru un timp, existenţa.

Dintre toţi, monarhul era cel mai conştient de starea sa şi dovedea o remarcabilă forţă în a înfrunta destinul său, îndurându-şi nemiloasa boală fără să murmure, cu o seninătate pe care i-o conferea credinţa sa. Era mai izolat ca niciodată în suferinţă. Şi mai înainte, regele fusese un singuratic în mijlocul familiei, trăind „în biroul lui, cu cărţile, cu gândurile, cu florile şi câinii săi“, după cum ne arată tot I. G. Duca. Cancerul se generaliza şi la aceasta s-a mai adăugat şi o congestie pulmonară. Nu mai putea mânca aproape nimic, slăbea şi starea sa de oboseală era copleşitoare. Conştiincios, cum fusese crescut, semna încă documentele de stat şi chiar a adresat lui Alexandru Averescu, primul ministru, o scrisoare – la îndemnul reginei Maria, al lui I. I. C. Brătianu şi al lui Barbu Ştirbey – prin care-i confirma poziţia sa în problema delicată a succesiunii privind înlăturarea principelui Carol. De asemenea, dând curs aceloraşi presiuni, a cerut demisia lui Averescu, care după multă şovăială a trebuit să cedeze, dând locul său lui Barbu Ştirbey. Acesta urma să guverneze doar efemer, conducerea guvernului fiind luată din nou, în acele momente grave, de Ionel Brătianu.

Regele, aproape muribund, a primit pentru a depune jurământul pe membrii ultimului său guvern. „Regele – nota Duca – ne aştepta pe terasa de sus, la Scroviştea; era într-un fotoliu, îmbrăcat în civil, în faţa lui o mescioară cu Crucea şi cu Evanghelia. Lângă el, un preot de sat, cam surprins că-i revine îndatorirea să participe, în virtutea sacerdotului său, la o atât de însemnată ceremonie. Slăbiciunea regelui era impresionantă, dar ceea ce m-a izbit cu deosebire a fost expresia figurii lui. Avea deja masca morţii, în privirea lui stinsă se citea un amestec de bunătate, de resemnane şi de infinită melancolie. De fapt, pe pragul eternităţii se desprindeau din ochii lui cele trei trăsături caracteristice ale caracterului său, cu o intensitate pe care nu o aveau atunci când puterile fizice îi îngăduiau să fie mai stăpân pe sentimentele intime”.

Călătoria cu trenul de la Scroviștea la Sinaia a fost una chinuitoare. “Suveranul a sosit împreună cu Majestatea Sa Regina și principesa Ileana. Niciun ceremonial. A coborât încet din automobil și a răspuns cu același surâs blând la salutul nostru respectuos. Răul făcuse progrese înspăimântătoare. Cineva din personalul Curții a vrut să îl sprijinească în drumul scurt către tren, dar regele făcu o sforțare și urcă singur puntea improvizată care ducea la vagonul său, ajutându-se numai de brațele ei”. La Sinaia s-a stabilit la castelul Pelișor unde ziua din cauza căldurii și pentru a nu indispune pe cei din jurul său cu mirosul său de om foarte bolnav, stătea într-un cort amenajat la tulpina unui brad. A cerut să i se amenajeze o stâncărie împodobită cu flori alpine, pe care le putea privi în clipele în care boala nemiloasă îi lăsa câte un mic răgaz. Aici și-a petrecut ultimele clipe din viață, având o carte de rugăciuni în mână, pe care o știa pe dinafară.

În seara zilei de 19 iulie s-a anunțat că prin validarea mandatelor deputaților și senatorilor, Parlamentul era legal constituit. Câteva ore mai târziu s-a anunțat moartea regelui Ferdinand. Tratamentul cu gramul de radiu, adus din Belgia, într-un container ce cântărea 275 de kg n-a ajutat la nimic. Comunicatul oficial, dat publicității în dimineața zilei de 20 iulie 1927, afirma că regele murise la ora 2,15. Potrivit unor informații, el ar fi încetat din viață cu 34 de ore mai devreme, dar vestea a fost tăinuită pentru a se putea constitui Corpurile legiuitoare, deoarece în caz contrar, urma să se întrunească Parlamentul dizolvat, în care averescanii dețineau majoritatea mandatelor, iar Ionel Brătianu a dorit să evite o asemenea situație.

Orice controverse politice legate de moartea sa pălesc când ne gândim la cei 13 ani ca rege al României. Și-a început domnia într-o neutralitate care îl îndepărta de rădăcinile germane. A intrat în război, a văzut succese inițiale și eliberarea unei părți a Transilvaniei. A constat cu groază că 2/3 din teritoriul național este ocupat apoi de inamici. Din Iași, unde se refugiase guvernul, a ținut mereu să reamintească tutror că victoria era necesară ca aerul. A participat activ la reorganizarea armatei și a impulsionat victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. A refuzat să semneze pacea de la Buftea-București din 1918 pentru a nu compromite Statul Național. A mobilizat armata exact în momentul oportun, sfârșitul războiului găsind România în tabăra câștigătoare. Pe 15 octombrie 1922, după ce depusese eforturi intense de recunoaștere a Unirii, s-a încoronat la Alba Iulia drept rege al României Mari. A clădit statul contemporan prin legea electorală, una dintre cele mai avansate ale vremii. A promis ostașilor reformă agrară și s-a ținut de cuvânt. În timpul său s-au făurit sisteme de alianțe menite să garanteze independența și intergritatea teritorială. A fost singurul monarh care a avut fericirea să domnească liniștit peste o țară mare, visată de predecesorii săi și să se poată intitula ”rege al tuturor românilor”.