În tot cursul războiului său antiotoman, Ștefan cel Mare s-a străduit să alinieze Țara Românească la aceeași luptă prin domni numiți și sprijiniți de el, care să-i fie aliați fideli în luptă. Pentru aceste ingerințe în viața politică a Valahiei, Mahomed al II-lea a hotărât trimiterea unei expediții pentru a-l alunga din domnie pe Ștefan cel Mare.

În 1474, Soliman Hadâmbul(Eunucul), beilerbeiul(prefectul) Rumeliei, ale cărui oști asediau atunci cetatea albaneză Shkodra(Scutari), aflată în stăpânirea venețienilor, a primit misiunea să întreprindă o campanie de iarnă în Moldova. Faptul că dorea o expediție de iarnă arată cât de important era statul lui Ștefan, într-o epocă în care campaniile militare se duceau vara, când soldații aveau de unde să jefuiască hrană. Totul avea să se sfârșească pentru sultan cu una din cele mai mari înfrângeri din istoria turcilor, la Podul Înalt-Vaslui.

Sporite cu ieniceri în decembrie 1474, trupele invadatoare pătrundeau în Țara Românească, unde Radu cel Frumos, aliat al musulmanilor, le furniza un important contingent de 12.000 de oșteni. În prag de 1475, Soliman ajungea în Moldova în fruntea unei puternice oștiri, ale cărei efective sunt estimate variat- de la 30.000 plus munteni și ieniceri până la 120.000 conform surselor moldovenești. Instalat încă din toamnă la Vaslui, pentru a urmări desfășurările din Țara Românească, Ștefan era pregătit să facă față tuturor situațiilor. Făcând apel la toți cei îndatorați să poarte arme, a adunat circa 40.000 de oameni (potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz), cărora li se adăuga un corp de 5000 de secui.

Pe baza informațiilor de la iscoade domnul a aplicat ”tactica pământului pârjolit”, așa cum făceau mai toate popoarele invadate. Acest lucru nu însemna distrugerea tuturor resurselor țării ce puteau fi folosite de inamic. Calea distrugerilor afecta o zonă destul de restrânsă care urmărea drumul pe care îl utiliza adversarul. În acest caz, spre exemplu nu ar fi avut sens distrugerea zonei Bacăului din moment ce adversarul se deplasa la est, spre Vaslui. Hărțuind mereu trupele turcești prin atacuri fulgerătoate, Ștefan a reușit să câștige timp pentru a-și pregăti defensiva de la Vaslui.

Concepția de ansamblu asupra bătăliei și a dispozitivului de luptă ordonat de Ștefan cel Mare au exploatat la maxim avantajele pe care terenul le prezenta pentru apărători și dezavantajele pentru inamic. Pe baza documnetelor vremii și a
topografiei locale istoricii au conturat următorul dispoziv al moldovenilor:

1. Între râul Bârlad, la câteva sute de metri nord de confluența cu Racova și Dealul Muntenilor, în ”zona pădurilor”, au fost dispuse în linii succesive, o parte din forțele moldovenești de elită și detașamentul de secui venit în spirjinul voievodului, având misiunea să interzică înaintarea oastei otomane spre târgul Vaslui. Întrucât aici avea să concentreze forța de izbire a adversarului, Ștefan cel Mare a destinat apărării aliniamentului respectiv trupe din cele mai experimentate. La flancuri, lângă râul Bârlad și spre poalele Dealului Muntenilor, voievodul a dispus să se amplaseze cele 20 de piese de artilerie din dotarea armatei sale cu misiunea de a trage fiecare câte 7 lovituri la începutul luptei când atacatorii aveau să se apropie la o distanță prestabilită.

2. Pe dealul Muntenilor, mascate de cutele de teren și vegetație, au ocupat poziții sau se aflau grupate, gata de acțiune, forțe puternice destinate unor contraatacuri și atacuri de flanc atât asupra trupelor otomane din capul coloanei, cât și asupra celor înșiruite de-a lungul drumului.

3. Detașamente mai slabe, au fost dispuse la poalele Dealului Paiului pentru a acționa în funcție de desfășurarea bătăliei, asupra adversarilor care ar fi trecut pe partea dreaptă a Bârladului

4. Tot pe dreapta, dar în apropiere de podul situat lângă confluența Bârladului cu Racova, a ocupat o poziție camuflată un mic grup de diversiune, dotat, cum spune cornica, cu buciume și trâmbițe.

În dimineața lui 10 ianuarie 1475, avangarda oștirii otomane a sosit în zona podurilor, unde întâmpinând o rezistență mai puternică decât până atunci, a adoptat rapid formațiunile de luptă și a încercat să forțeze trecerea spre târgul Vaslui. În ziua aceea se lăsase o ceață densă, iar vizibilitatea era redusă pentru trupele otomane care nu puteau să se orienteze clar asupra dispozitivului moldovenilor. Folosindu-se de acest avantaj tupele moldovenești și de secui au atacat. Kemal-pașa-zade ne spune: ” Nelăsându-i să se apropie pe ostaşii care se duseseră acolo, el (Ștefan cel Mare) a tras asupra lor din faţă cu tunuri şi puşti, cu arcuri şi cu zenberecuri. De cele două părţi ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putinţă să se treacă în spatele lui din nici o parte, iar din faţă nu se putea merge deloc spre el. De aceea, oastea nu putea să se împotrivească tunurilor şi darbzenurilor (ghiulelelor) şi loviturilor sale de puşti. Cele două oşti numeroase au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătăliei”.

Cu rândurile rărite de ploaia de proiectile îndreptate asupra ei și de șirurile moldovenești și secuiești care apărau zona podurilor, avangarda otomană a fost nevoită să bată în retragere și să aștepte sosirea forțelor principale în fruntea cărora se afla Suleiman-pașa. În acestă parte a bătăliei majoritatea detașamentelor oastei moldovenești a rămas pe pozițiile mascate de împrejurimi.

Când a sosit în zona podurilor comandantul otoman a avut momente de dezorientare deoarece din cauza ceței nu-și putea face o imagine limpede asupra situației. S-a efectuat din prudență o cercetare rapidă dar nu a primit informații lămuritoare: ”Gaziii s-au învârtit pe acolo cu ogarii (caii) lor, dar au văzut că ei (moldovenii) nu ies din pădure”.
Poate liniștit de faptul că adversarii nu se aruncă la luptă, dornic să nu scape prilejul de a zdrobi oastea românească, Suleiman-pașa a poruncit să se reia atacul cu trupe de elită puse sub comanda lui Mihalogu Ali-bei: ” Atunci un buluc dintrei ei (otomanii), format din ostași bravi și pentru al căror suflet bătălia era o plăcere, potrivindu-se lui Mihailogu Ali-bei și punându-și capul în primejdie, s-au ajutat unii pe alții și s-au năpustit asupra oștii ghiaurilor”.

Sub presiunea acestui asalt, liniile moldovenilor și secuilor au început să cedeze. În acele momente de cumpănă, Ștefan cel Mare a aplicat măsuri dinainte stabilite. La un semnal, grupul de diversiune camuflat de cealaltă pate Bârladului a început să sune din buciume și trâmbițe, așa cum se proceda când ei plecau la atac. Crezând că din partea aceea aveau să fie loviți de rezerva voievodului, în rândurile oștenilor otomani s-a produs o stare de derută și învălmășeală deoarece mulți dintre ei s-au îndreptat spre podul de peste Bârlad pentru a preveni un atac asupra flancului sâng al dispozitivului. Atunci, realizând completa surprindere a adversarilor, au pornit din dreapta la atac forțele proaspete al domnitorului. Avangarda, trupele lui Mihalogu-bei și celelalte componenete ale forțelor principale otomane au fost împinse spre apa Bârladului și în mlaștina la sud de Racova. Exagerând aceste moment Kemal-pașa-Zade scrie: ”Dar şi oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul şi l-a împins spre mal pe un val ” .

Toate încercările făcute de trupele otomane aruncate dincolo de apa Bârladului, în mlaștină, de a se salva pe Dealul Plaiului au fost zădărnicite de detașamentele moldovenilor amplasate din vreme acolo. Dezorientată în ceață, lovită din toate direcțiile, complet dezorganizată și intrând în panică, o mare parte a oștirii și-a găsit sfârșitul în lunca mocirloasă la sud de Vaslui.

Pentru a evita distrugerea întregii oștiri, beii care supraviețuiseră i-au propus lui Suleiman-pașa ( salvat ca prin minune din vâltoarea luptelor) să închege o rezistență cu restul forțelor principale și cu areirgarda ce, înșiruite pe mai mulți kilometri de-a lungul drumului, stătuseră neputincioase în timpul dezastrului din zona podurilor și mlaștinii Racovei. Propunerea a venit însă prea târziu căci între timp, cuprinse la rândul lor de panică, trupele de pe stânga Bârladului au fugit în dezordine, animate doar de gândul de a pune o distanță mare între ele și Ștefan cel Mare. ”Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi isprăvit. Abia căutau prilej de fugă. Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare unii pe alţii ca nişte turme de oi şi nici cei viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman paşa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau. Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul.”

Pe cât de zdrobitoare a fost înfrângerea pentru turci, tot atât de necruțătoare a fost și urmărirea, în cursul căreia numeroși alți otomani și-au pierdut viața. Expediția, care trebuia să îngenuncheze Moldova se încheia catastrofal pentru invadatori. Ștefan câștigase o mare victorie, dar războiul continua…

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici