Cum arăta o zi din viața lui Ionel Teodoreanu


ionel teodoreanu

Plăsmuitorul ”Medelenilor” era fiu de avocat și fiind nevoit să respecte numele tatălui făcuse și el facultatea de drept. Ocupația de avocat nu îi plăcea însă, iar din scris nu prea câștiga, cultura nici atunci nu era prețuită așa cum ar fi trebuit. Gândurile sale sunt revelatoare:

”Dar viața exterioară mă umilea. Colegii mei de liceu și universitate aveau profesii remuneratoare, făceau politică (unii chiar se consacraseră ca deputați), fiind, într-un cuvânt, bărbați considerați și respectați. Sergenții îi salutau pe străzi, aprozii le deschideau ușile fără să-i mai întrebe. Unii aveau casă și automobil. Alții, chelie, ochelari și burtă de oameni serioși. Eu încă nu eram în cetatea lor, decât un fel de adolescent nebăgat în seamă, cu o servietă (de-a tatii) inutilă la subțioara mea, cu spinarea apăsată ca și zidurile ostenite ale orașului, cu genunchii grei, cu mâini deprimate, cu picioare fără rost. Avocatura îmi spunea pardon și se ducea la alți. Politica nu-mi plăcea (de niciun fel), locurile publice ale zilelor ieșene (piețele, berăriile, cluburile), mă întristau”.

Este lesne de înțeles de ce episodul procurării unei mult râvnite sume de bani îl emoționează atât de mult, încât mereu i se pare că i se înfățișează în fața ochilor:

”Am dus domnului Ibrăileanu traducerea în românește a articolului lui Gorki despre Tolstoi. A început să citească manuscrisul cu politețe, dar deodată s-a pasionat devenind foarte atent, ca la un glas de cocoare în văzduhul vrăbiilor. A aprins o țigară ca semn de plăcere ce se cere însoțită. S-a cufundat în lectură răsturnându-se în fotoliu, cu picioare întinse sub masă.

Am muncit fioros la această traducere. Traducătorul își vinde sângele și bătăile inimii, nu sudoarea, ca la alte munci. Două săptămâni am uitat că-s Ionel, trudindu-mă să fiu doar Gorki, dar în limba lui Ionel. Am slăbit. Da. Așa e. Nu numai în ochii celor de acasă, dar și în cântarul băii de abur, cu două ponderabile kilograme.
– Bine, domnule Teodoreanu.
– Uf! Slavă Domnului! Ar fi fost sinistru ca după atâtea nopți de trudă să aud un: merge!

Apoi, domnul Ibrăileanu a scos vechea sa pungă”.

În loc de cinci sute de lei cât se aștepta, strâmtoratul colaborator primește cinci mii, ceea ce-l apropie de delir, un delir tradus într-un gest tipi, pentru exaltarea adolescentină a lui Ionel Teodoreanu:

”Am luat cea mai mândră trăsură cu doi cai, m-am dus în piața Sfântul Spiridon, am cumpărat de o mie de lei portocale și am venit acasă ca o corabie mediterană: numai aur și arome, urmărit de toate albinele. Acasă am țipat să se deschidă toate ferestrele. S-au deschis. Ai casei și servitorii s-au îmbulzit la ferestre și una câte una portocalele au zburat înauntru. Râdea birjarul, râdeau vecinii, râdeau obrajii din casa cu portocale, râdea roată tristețea mea și râdea cerul deasupra ei.
A râs și domnul Ibrăileanu când i-am istorisit isprava. Apoi cu glas întrebător:
-Așadar când îmi aduci un manuscris? Știi că n-am material”,

„Atât doream: să stau în casă și să scriu, uitat de toți, cu lampă, cafeaua neagră și țigara. Dar tocmai asta nu se putea decât noaptea. Ziua trebuia să fie a încercării profesionale de a câștiga, luptând și răbdând. De asta, în unele zile (mai cu seamă de primăvară) când trupul ți-e greu ca o haină de iarnă, târam picioare surghiunite pe caldarâmul ulițelor ieșene, căci nu mai puteam accepta colbul cu ochelari al arhivelor, cerneala violentă a grefelor cu muște moarte din alt an. Trâmbițările triste ale coridoarelor întunecoase, pleava de vorbărie a avocaților, grohăiala anecdotelor, sughițul șprițurilor și gravitatatea de sicire cu cap și bonetă a magistraților. N-aveam nici un rost, nici o treabă, nici un căpătâi. Sfâșietoare amieze de primăvară ale vidului ieșean. Nimeni pe străzi. Pustiu ca de Paști, când toate picioarele rămân acasă în papuci. Cer albastru, dar pentru cine? Dealuri atât de albastre că-ți vine să le spui: cu ochi albaștri, dar pentru ce?

Zăplazuri (garduri) strâmbe, unele chiar răsturnate. Iarbă revărsată peste tot, în cimitire. Gâze. Câini întinși la soare. Cloște cu pui de aur. Hulubi gușați și rotați. Câte o babă, câte un moșneag. Vrăbii care se scăldau în colb ca în aureole. Uneori și câte o vacă întinsă peste un zăplaz, alteori câte un măgar. Cântă câte o caterincă (flașnetă- mică orgă mecanică portativă, acționată prin învârtirea unei manivele). Trece o înmormântare. Dar tu, ce rost ai pe lume Ionel Teodoreanu? La ce ești bun ? Clienți n-ai. Timpul ți-l pierzi ca pe vremea când fugeai de la școală, dar acum de unde mai fugi?
Literatura n-aș fi cedat-o însă nimănui. Îmi dădeam seama că literatura pentru cel care o are în sânge nu e altceva decât un mod de a trăi. A renunța la literatură ar fi însemnat pentru mine a renunța la cea mai substanțială și veridică formă a vieții mele”.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici