Cu toata precarietatea condiţiilor de călătorie – drumuri desfundate, nepietruite, lipsa podurilor peste râuri, hanuri mizere, continua primejdie a răufăcătorilor – circulaţia intre regiuni si localităţi era intensă. În continuă deplasare (de obicei pe jos) erau grupurile de pelerini, de negustori, de mercenari demobilizaţi, de cerşetori, de studenţi, preoţi şi călugări, de trimişi diplomatici ai principilor, de curieri oficiali, de agenţii companiilor comerciale, de actori ambulanţi, de intelectuali umanişti, erudiţi, artişti în drum spre curţile princiare care să-i primească, sau şcoli ori universităţi unde să-si desfăşoare activitatea; sau – cum călătoreau Erasmus, Rabelais, Montaigne, – din simpla dorinţă de a vizita şi de a cunoaşte alte locuri, monumente, oameni, obiceiuri.

Aproape continue erau apoi deplasările curţilor regale sau princiare, care comportau efective considerabile: într-o deplasare a curţii franceze din sec. XVI-cortegiul era format din 8.000 de persoane cu tot atâţia cai. Majoritatea conducătorilor de state, europeni din secolele XV şi XVI îşi petreceau lungi perioade de timp în călătorie, vizitând principalele oraşe din regatele lor, sau doar deplasându-se de la un palat la altul. Carol Temerarul, când nu era în război, circula mereu între Dijon, Bruges, Lille şi Haga, sau la castelul său din Hesdin […], Francisc I călătorea tot timpul între Amboise, Chambord, Fontainebleau, Louvre şi St. Germain. Feredinand şi Isabela îşi petreceau timpul între Burgos şi Sevilla, Toledo şi Valladolid. Carol V […] în timpul celor 45 de ani de domnie a vizitat Germania de nouă ori, Spania şi Italia de şapte ori, Franţa de patru ori, iar Anglia şi Africa de Nord de câte două ori fiecare.

Deplasările curţii franceze puteau fi comparate cu acele ale unor armate. Benvenuto Cellini menţionează că pentru o asemenea de­plasare erau folosiţi 12.000 de cai; iar anual, când curtea în deplasare era completă, avea la dispoziţie 18.000 de cai. „Dr. Taylor, ambasadorul englez care a asistat la sosirea curţii la Bordeaux în 1526 notează că erau pregătite grajduri pentru 22.000 de cai. Convoiul de bagaje era enorm, cărând mobilă, covoare, vesela de aur şi argint. Numai castelele regale vizitate frecvent erau mobilate şi complet aranjate; celelalte rămâneau goale între o vizită şi alta”. Când curtea nu se oprea la castele, se ridicau 3-400 de corturi, mari, somptuoase, împodobite cu blazoanele nobililor proprietari. Un martor ocular le descria ca fiind mai magnifice „decât minunile piramidelor egiptene si ale amfiteatrelor romane”.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea călătorii din Anglia -dar probabil că şi cei din alte ţări- aveau la dispoziţie hărţi, cu itinerarii şi distanţe marcate între localităţi. În străinătate însă călătorii englezi, necunoscând limba universală, latina, întâmpinau serioase dificultăţi. Pe distanţe lungi călătoriile se făceau călare -deşi de multe ori chiar şi negustorii mergeau pe jos- pe cai sau pe catâri; în care scop, nu numai principii întreţineau pentru uzul curţii lor grajduri cu mulţi cai. Ducele Ferrarei, avea „80 de cai suri şi alţii de mare preţ. Pentru ducesă erau circa 15, printre care şi calul-leopard, pentru că era dresat anume ca să poarte în crupă- partea de dinapoi și de sus a trunchiului unor mamifere, cuprinsă între șale și baza cozii- leopardul ei de vânătoare. Mai erau alţi 26 de cai mari de înhămat la căruţe; apoi, un număr de cai pentru şoimari, curieri, paji. Apoi, 40 de catâri”. Bagajele, în coşuri mari de răchită, erau duse de catâri; catârii însă duceau şi coşurile voluminoase, comode, cu perne, în care luau loc femeile şi copiii. Regii, prinţii şi marii seniori călăreau doar pe cai; demnitarii curţii şi înalţii slujbaşi de stat, pe catâri. Doamnele de rang înalt – cele care nu ştiau calări – luau loc pe o perna pusă pe crupa calului, în spatele unui paj; la fel călătorea şi soţia sau fiica oricui care dispunea de un cal. Viteza cu care se putea călători, pe jos sau călare, nu depăşea în medie 40 de km, pe zi – dacă drumurile erau practicabile.

Până la apariţia trăsurii (în sec. XVI), vechiul mijloc de călătorie în comun era căruţa, cu sau fără coviltir; la începutul Evului Mediu era un mijloc rezervat înaltelor personaje: căruţa regilor francezi era închisă, ornamentată si avea perdele. În 1550, la Paris existau doar trei trăsuri, în călătoriile mai scurte şi mai ales în plimbările prin oraşe vehicolul obişnuit (dar rezervat persoanelor importante) era lectica., cu perdele sau cu geamuri, purtată de servitori sau de cai; Caterina de Medici îşi făcuse intrarea în Paris într-o trăsură elegantă, descoperită, purtată de catâri. Cunoscută în Antichitate, folosită şi în Evul Mediu – de principi, nobili şi înalţi demnitari – litiera era acoperită, avea perdele şi era bogat ornamentată. Vehicol de lux, pentru una, două şi chiar patru persoane, împiedica circulaţia pe străzile înguste ale Parisului, fiind interzisă de Carol al-IX-lea.

În 1599, tânărul şi galantul nobil Francoise de Bassompiere, devenit un personaj politic şi militar important, aduce din Italia prima trăsură cu avantren turnant, suspensii din chingi de piele, dotată cu perdele şi cu geamuri. Numărul trăsurilor creşte rapid pentru ca la începutul secolului următor folosirea lor să se extindă si în mediul clerical, al magistraţilor oraşului si al burghezilor bogaţi. Se construiesc acum trăsuri grele, cu banchete în lungime, fiecare cu 4 – 5 locuri. Un cetăţean din Amiens ia iniţiativa de a pune la dispoziţia doritorilor trăsuri pe anumite trasee stabilite, închiriindu-le cu ora sau cu ziua. În Franţa, începând din 1650 se reglementează concesionarea unui număr de trasuri cu doi cai pentru asemenea curse, cu orar şi cu trasee fixe. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea la Londra circulau numeroase trăsuri, unele mari (dar fără suspensii), în care stăpâna putea fi însoţită de servitoarea şi de copiii ei. Proiectul de lege din 1601 de a limita numărul trăsurilor a fost respins de Parlament.

În general însă se considera nedemn si chiar degradant pentru un bărbat să fie dus într-o trăsură ca o femeie! Nobilii, medicii sau profesorii universităţilor prefereau să meargă călare sau pe jos. Hernic al IV-lea permitea folosirea trăsurii numai femeilor, bătrânilor si infirmilor, care nu erau în stare să călătorească. În Prusia, în 1558 ducele de Braunschweig interzice trăsurile pe motiv că acestea favorizează lenea şi întreţin trândăvia! Cei care nu voiau sau nu puteau utiliza trăsura se puteau folosi de „scaunul purtat” – vehicol dus de doi servitori, foarte frecvent în Italia secolului al XV-lea si la modă în Franţa, începând din secolul următor şi până la Revoluţia franceză. În unele oraşe de provincie, a rămas până în secolul al-XIX-lea. În secolele XVII şi XVIII „scaunele purtate” erau complet închise, cu portiere şi geamuri mobile, şi luxos decorate: unele (ca cele care pot fi azi admirate în muzee) erau adevărate opere de artă – cu picturi graţioase, cu incrustaţii de sidef, cu aplicaţii de bronz aurit, cu sculpturi în abanos.

La începutul secolului al XVII-lea aceste vehicole au devenit şi de uz public, staţionând şi în locuri frecventate, în pieţe sau la răspântia unor străzi. Pe traseele lungi funcţionau releuri de cai de poştă (în Anglia la 10 mile), dar numai pentru funcţionarii statului sau pentru mesagerii speciali. Pe parcurs călătorii obişnuiţi găseau găzduire la mănăstiri (care practicau virtutea creştină a ospitalităţii) sau la hanuri. Curtea regală sau marii seniori călătoreau însoţiţi de servitori care întindeau corturile pentru dormit şi de întregul personal de serviciu necesar – de la bucătari până la potcovari şi rândaşi. Hanurile ofereau găzduire şi mâncare călătorilor, grajduri şi furaje pentru cai şi catâri au devenit numeroase în această perioadă, nu numai în marile oraşe, ci şi în localităţile mici situate pe drumurile mai frecventate, mai ales de negustori. Erau hanuri de diferite tipuri: unele ofereau găzduire completă; altele, puneau la dispoziţia călătorilor doar posibilitatea de a-şi găti singuri mâncarea, cu alimentele aduse de acasă; în fine, erau birturile fără camere de dormit şi fără grajduri.

Confortul şi curăţenia erau, în marea majoritate a hanurilor, lamentabile. Uneori, pe o saltea de paie în loc de pat trebuiau să doarmă trei-patru persoane. În sec. XVI, cele mai multe hanuri aveau ferestrele fără geamuri; încălzirea se făcea cu jeraticul dintr-o căldare pusă în mijlocul camerei. Erasm se plângea de condiţiile primitive ale hanurilor. din Germania. „Într-o singură încăpere mare – scria Erasmus – sunt îngrămădite uneori până la 80 -90 de persoane […]. Masa este servită la 6 sau 8 mese […]. Uneori trebuie să aştepţi şi o oră până să ţi se servească primul fel […]. Paturile au cearşafuri care poate că au fost folosite sase luni fără a fi spălate. Nici în Italia – situaţia nu era cu mult diferită; cearşafuri peticite, cuverturi jegoase, paturi tari, perne rău mirositoare, – fără a mai vorbi de invazia insectelor”. În unele oraşe, la Roma, Veneţia, Milano sau Padova existau adevărate hoteluri, foarte bune, unele chiar cu apartamente cu trei camere. Dealtminteri, în Italia erau mulţi germani care se dedicaseră ocupaţiei de hangiu; deşi această profesiune nu se bucura deloc de prea multă stimă, întrucât hangiii prea îşi speculau clienţii şi îi tratau prost. Cu toate acestea, proprietarii unor mari hanuri erau uneori anumite instituţii sau persoane absolut onorabile: la Veneţia, de pildă, cele mai multe hoteluri erau proprietatea unor nobili, ale unor mănăstiri sau ale municipalităţii, care asigurau clientelei de marcă condiţii mai mult decât decente. În multe hanuri din Roma camerele de dormit ale călătorilor erau situate la parter; cele de la etaj erau ocupate de curtezane (faimoasa Vannozza, concubina papei Alexandru VI Borgia, condusese personal nu mai puţin de patru asemenea hanuri şi birturi).

În genere însă proprietarii sau gestionarii hanurilor şi hotelurilor din Italia (foarte probabil ca şi din alte ţări) erau supuşi unor obligaţii stricte: să declare sub jurământ că nu vor găzdui hoţi, asasini, falsificatori, persoane urmărite pentru motive politice sau duşmani ai Bisericii; la Florenţa – să refuze accesul în hanul lor a prostituatelor, proxeneţilor şi codoaşelor. Erau pedepsiţi sever dacă permiteau să se joace jocuri de noroc. Nu răspundeau de valorile dispărute ale clienţilor dacă aceştia nu le încredinţaseră spre păstrare. Nu li se permitea să atragă clienţii altor hangii. Negustorilor străini le furnizau informaţii asupra mersului pieţei, puteau să le păstreze în depozit mărfurile, le mijloceau contracte cu negustorii locali, garantându-le acestora onorabilitatea clienţilor lor.

Pe de altă parte, hotelurile din marile oraşe erau ţinute sub supravegherea unui serviciu special de poliţie, care controla mişcarea călătorilor străini. Încă din sec. XIV hangii din toate oraşele Italiei erau obligaţi să anunţe poliţiei clienţii nou veniţi, la Roma în fiecare seară. La Genova, în sec. XVI călătorii străini in trecere puteau rămâne în oraş numai 4 zile. În perioada unor epidemii (ca cea din 1580), străinilor veniţi la Roma li se cerea să prezinte un certificat de sănătate. Controalele astfel efectuate puteau stabili dacă străinul era urmărit de către oraşul său pentru vreun delict săvârşit. data sosirii şi cea a plecării erau înregistrate cu precizie la acest serviciu. De pilda: pentru luna iulie 1412 este consemnat că în oraşul Bologna au intrat 841 de persoane, din care 196 călare; în aprilie 1419 – 376 de persoane, dintre care 104 călare. Controlul era exercitat dintr-o exigenţă nu administrativă, ci politică. „La Bologna, nimeni nu putea să rămână în oraş înainte de a se prezenta la acest oficiu, unde declara cine este, de unde vine, unde merge; iar dacă are asupra sa scrisori şi documente, trebuia să le prezinte spre a fi verificate. Controlul lăsa să circule fără nici-o dificultate numai pelerinii, cerşetorii, studenţii şi cei care erau în posesia unor paşapoarte imperiale, sau din partea unor principi.”