Doar o singură dată, la fiecare patru ani, grecii mereu aflați în conflict militar sau economic, se simțeau înfrățiți. Motivul era reprezentat de Jocurile de la Olimpia.

”Tot așa cum aerul este cel mai scump dintre elemente, aurul cea mai prețioasă comoară și lumina soarelui întrece în căldură și strălucire orice lucru, nu există biruință mai nobilă decât cea de la Olimpia”, scria Plutarh, incorigibilul pasionat de sport. Primul care și-a arătat măiestria în sport în acel loc a fost Cronos care încă de tânăr a doborât numeroase recorduri. La bătrânețe a fost provocat la întreceri sportive de fiul său Zeus, care l-a și învins. După ce stăpânul fulgerelor și-a înlăturat tatăl, Apollo a făcut la Olimpia un ring pentru pugilat. Pentru a onora aceste legende, în anul 776 î.Hr au avut loc primele Jocuri Olimpice. Ziua începerii era anunțată de mesageri sacri care se răspândeau prin toată Grecia, creând o atmosferă de sărbătoare. Mii și mii de pasionați din toate colțurile Eladei porneau în marș pe cele 7 drumuri care duceau la locul evenimentelor. Cea mai importantă rută era Calea Olimpică, fiind flancată de copaci, strecurându-se printre temple, statui, morminte, de la Argos până la Alfeu, cel mai mare râu din Peloponez. Puteai să întâlnești aici deputați atenieni ținându-se la braț cu generali spartani, până și grupuri de filosofi împăcați între ei.

Orașele trimiteau solii fastuoase de personalități înveșmântate elegant, care se cercetau cu privirea, ca să vadă care purta o uniformă mai frumoasă, o centură mai șic, un panaș mai colorat. Mai erau de asemenea și multe femei care veneau ca să fie văzute, asta deoarece le era interzis să participe. A existat un singur caz de încălcare a acestei reguli. Ferenikei din Rodos, fiind soția unui mare campion de lupte și mama altuia, trecea descendentă a lui Heracle. Dragostea ei de mamă a împins-o să se travestească în antrenor și să strecoare cu un grup de atelți în stadion ca să asiste la meciul fiului său. Înfocarea de suporter a trădat-o. Repezindu-se cu părul despletit spre ringul unde fiul ei pusese la pământ un adversar, deghizarea n-a mai rezistat și a fost dată de gol. Legea era clară: femeia prinsă în greșeală trebuia condamnată la moarte. Conform legendei, a coborât din cer în favoarea ei însuși Heracle, marele campion, și a recunoscut-o drept fiica sa. Acuzata a fost achitată. Pentru a împiedica astfel de situații, s-a luat decizia ca toți atleții și toți antrenorii să se prezinte goi la întreceri.

La marele stadion, unde erau locuri pe bănci pentru 40.000 de spectatori, programul începea în zori, cu defilarea unui cortegiu. Îl precedau cei zece helanodici, delegați care reprezentau diferite orașe-stat. Ei erau organizatorii serbărilor și îmbrăcați în haine de purpură, făceau un tur de pistă după care luau loc în tribuna centrală, în mijlocul corpului diplomatic și al străinilor de rang înalt. Dimensiunile pistei fuseseră stabilite chiar de Heracle: 211 metri lungime și 32 lățime. Prima întrecere era cea mai simplă, dar și cea mai populară și mai așteptată: alergarea 200 de metri plat. Aclamații asurzitoare izbucneau în public. Odată, când cursa a fost câștigată de un atlet din Argos, acesta, în loc să se oprească la finiș, a continuat să alerge în același ritm până la el în oraș ca să-și anunțe succesul: aproape 100 de km. și doi munți stărbătuți într-o singură zi.

Urma apoi o cursă dublă, adică 400 de metri plat și în sfârșit dolico sau cursa de fond: 14 km. După aceea se trecea la atletica grea, cu luptători pe care urmașii, luându-se după niște statui, i-au sărbătorit întotdeauna ca pe niște exemplare de autentică frumusețe și eleganță. Nu era însă neapărat așa. Istoria ne-a transmis numele unui campion, Milone, care urcându-se pe ring cu un aer îngâmfat, primul lucru pe care îl făcea pentru a impresiona publicul și adversarii, era să-și lege o sfoară în jurul gâtului și să o strângă până la sufocare. Sub presiunea venelor umflate din cauza efortului, sfoara se rupea, iar spectatorii leșinau de admirație. Un altul, Croton, dorind să smulgă un arbore, și-a prins mâna într-o crăpătură a trunciului și astfel imobilizat, l-au mâncat lupii. Un al treilea, Polidam, încercând prostește să sprijine o stâncă, a fost zdrobit sub ea.

Urma pugilatul. Duritatea probei a fost ilustrată destul de bine. Pe Stratofon, un epigramist anonim l-a apostrofat astfel: ”O, Stratofon, Ulise a fost recunoscut de câine său Argo, după 20 de ani de absență. Dar tu, după doar 4 ore de pumni, ai să vezi ce primire o să îți facă. Nici măcar nu o să te recunoască”. Homer vorbește de-a dreptul de „oase pisate”. Duritatea este ilustrată și de o statuie, „Boxer odihnindu-se”, din perioada 330-50 î.Hr. Sportivul poartă un fel de bandaje la mînă care nu erau altceva decât mănuși întărite cu plumb. Fața o are tumefiată, urechile și nasul sunt umflate și se sugerează chiar lipsa unor dinți.

Cele dintâi Jocuri Olimpice se terminau aici. Cu trecerea anilor și văzându-se succesul, s-au adăugat cursele de cai. Scriitorul grec Pausanias spune că pista măsura 700 de metri și că demonul cailor, Terasip, o făcea să fie foarte periculoasă, pândind la turnante. Aproape totdeauna erau morți. Odată, din 40 de concurenți, doar unul a terminat. Dar cârlanilor învingători, precum cei ai lui Kimon sau Feidolas, li se ridicau statui.

După hipism, se revenea la stadion pentru pentatlon, cea mai prețuită și complicată dintre probe. Ca să fii admis aici trebuia să fii cetățean, să faci parte din lumea bună și să să ai ”o comportare frumoasă față de oameni și zei”. Publicul venea la aceste evenimente mai ales pentru a-i apostrofa pe concurenții care le făcuseră ceva rău de-a lungul timpului. Întrecerea era era compusă din: sărituri, aruncarea suliței și a discului, alergări și lupte. „Este solicitat tot corpul și sunt încercate toate forțele: elegață și robustețe”, spunea Aristotel, un mare pasionat al pentatonului.

Serbările de la Olimpia nu se mărgineau la întrecerile sportive. În jurul stadionului apăreau fel de fel de distracții și atracții: se vindeau gustări, se făceau pariuri, se trăgea cu arcul, cel mai iscusit fiind premiat, apăreau mâncătorii de foc și înghițitorii de săbii plus sibile(ghicitoare) la preț redus. Pentru cei cu dare de mână erau teatre, clovnerii și hetaire de lux. Printre ”elitiști” îi puteai vedea pe Temistocle, Anaxagora, Socrate, pe la vreo expoziție de pictură sau sculptură.

Din cauza serbărilor care aveau loc aici, Olimpia era numită și ”orașul sfânt”. Pentru că era interzis războiul pe perioada Jocurilor, acum era momentul pentru ca oamenii de vază ai cetăților să-și țese intrigile și să facă propagandă contra inamicilor. Meandru rezuma în cinci cuvinte festivitățile: ”Înghesuială, afaceri, saltimbanci, cheflii și hoți”. În ciuda unor păreri sumbre despre evenimente, Olimpia era considerată de Alexandru cel Mare drept capitala Greciei, iar tatăl său, Filip, cu toate că era un țâfnos, a plătit fără să comenteze o amendă imensă pentru că soldații săi îi derajaseră pe pelerinii veniți aici, considerați de lege persoane sacre. Din pricina armistițiului de la Olimpia, legendarul Leonidas, a avut la bătălia de la Termopile doar o mână de oșteni! ”Pe zei” a exclamat odată plin de admirație un soldat persan, adresându-se generalului său „ce neam de oameni mai sunt și grecii aceștia care în loc să-și apere țara stau la Olimpia să-și apere onoarea?” În realitate, deși oficial nu existau premii, toți atleții fiind considerați amatori, campionii se îmbogățeau prin cadouri date pe sub mână de demnitarii orașelor natale. Pe loc erau făcuți generali, iar sculptori și poeți erau plătiți ca să-i laude în versuri și să-i toarne în marmură, bronz și uneori chiar în aur.

Olimpia a atins apogeul în secolul VI î.Hr, când scriitorii au început să povestească istoria Eladei, socotind anii Olimpiadelor, fiecare purtând numele învingătorului cursei simple de viteză. Olimpiadele erau reprezentate de perioada de patru ani dintre Jocurile Olimpice. Prima olimpiadă a fost cea dintre 776 și 772. Primul an al Olimpiadei a fost considerat 776/775, al doilea 775/774, al treilea 774/773 și al patrulea 773/772. Astfel, Dionysius din Halicarnas plasează fondarea Romei în 752 î.Hr: „Romulus, primul conducător al orașului, și-a început domnia în primul an al celei de-a șaptea Olimpiade”. Istoricul Tucidide spune despre anul 428 î.Hr că era momentul când ”Dorieus și-a adăugat în palmares cea de-a doua victorie”. Ieronim în traducerea latină a Cronicii lui Eusebius, datează nașterea lui Iisus în anul 3 al olimpiadei 194.
Succesul Jocurilor Olimplice a dus la apariția altor astfel de evenimente. În 582 î.Hr au apărut Panelenicele la Delfi în cinstea lui Apollo, apoi Istmicele la Corint pentru Poseidon, iar în 576 î.Hr, au fost inițiate cele de la Nemeea, în onoarea lui Zeus. Cu trecerea anilor și decăderea lumii grecești, Jocurile Olimpice au început și ele să scadă în importanță. În 393 Teodosius I a interzis cultele și practicile păgâne, iar în 426 ostașii lui Teodosius al II-lea au distrus stadionul, transformându-l în stabiliment unde se jucau jocuri de noroc. Lumea va trebui să aștepte până în 1896 pentru a se reînvia splendidul spirit olimpic.