Tweet

Una din specialitățile romanilor, constituind un adevărat titlu de mândrie al lor au fost drumurile. De când încep știrile istorice și până la cumpăna veacului XX, ei eu fost etalonul pentru construirea șoselelor. Rețeaua romană de drumuri explică întinderea și durata stăpânirii latine. Când cucereau un teritoriu, primul lucru pe care-l făceau legionarii erau castrele și șoselele, adică un sistem defensiv eficient și drumuri pe care să poată circula armata și apoi negustorii, coloniștii, funcționarii adică toți cei necesari consolidării unei noi provincii.

Drumurile romane nu erau largi. Abia puteau trece două care unul pe lângă celălalt. Erau însă temeinic lucrate: se așeza întâi un strat gros de bolovani și unul de prundiș, legate ambele în ciment. Acel ciment devenea mai tare decât piatra și până relativ de curând formula era necunoscută. Deasupra acestor straturi se puneau plăcile de piatră, de dimensiuni mari, bine legate între ele și care făceau bloc cu temelia pe care erau așezate. Trăinicia acestor minuni tehnice se poate observa în mai multe zone ce au fost sub ascultarea Romei, unele din Italia fiind utilzate și azi, după două milenii. În prezent, în vocabularul limbii române există cuvântul paviment, din latinescul pavimentum, fapt ce ilustrează importanța pe care au jucat-o șoselele în istoria daco-romanilor. Pe lângă șoselele imperiale mai existau și drumuri mai puțin întreținute. Unele aveau doar un strat de prundiș, altele erau simple șleauri. Se mai utilizau bineînțeles și vechile drumuri de pământ ale dacilor.

Exista o șosea principală, care străbătea provincia de la un cap la celălalt. Drumul începea de la Laderata(Banat), trecea printr-o serie de localități pentru a ajunge la Sarmisegetuza. Din capitală, pornea spre nord-est, ajungând la Apulum, care era un nod de drumuri important. De aici urca spre Mureș și ajungea în nord, la Potaissa și Napoca pentru ca destinația finală să fie Porolissum. Un miliarium, adică un stâlp de piatră ce indica distanțele a fost așezat între Potaissa și Napoca în 108, deci la scurt timp după cucerirea Daciei. Din această șosea principală, porneau o serie de drumuri laterale. Unul ajungea la Dierna(Orșova), apoi la Drobeta până la Peledava(Craiova) și se unea cu șoseaua ce urca pe Olt. Aceasta din urmă pornea de la Dunăre, prin două brațe, unul de la vărsarea Oltului, din dreptul Islazului de astăzi și celălalt de la Sucidava(Celei). Cele două se uneau și continuau de-a lungul Oltului. Mai era una între Drobeta pănă la Giurgiu. O întreagă serie de drumuri secundare exista în Dacia romană, unind toate localitățile de importanță măcar zonală. Aproape toate râurile importante erau dublate de o cale terestră. În Dobrogea existau trei drumuri principale: unul de-a lungul Dunării, unul de-a lungul țărmului Pontului Euxin iar ultimul tăia regiunea pe la mijloc. Aceste trei șosele erau conectate între ele printr-o serie de drumuri secundare care făceau din Dobrogea una dintre cele mai ușor se străbătut provincii ale Imperiului Roman.

Pe lângă drumuri amenajate mai mult sau mai puțin, existau și drumuri naturale. Unul era pe valea Ialomiței, unind Transilvania cu Dobrogea. De presupus că erau căi terestre și pe valea Argeșului, Buzăului sau valea Mostișei, în Muntenia, unde era o regiune bine populată din vechi timpuri. În concluzie, rețeaua de drumuri din Dacia romană, era una extinsă. Enumerarea, disecarea și analizarea lor poate umple în continuare multe pagini din istoria strămoșilor noștri. Esențial este însă că ele au asigurat pătrunderea în lumea carpato-danubiano-pontică a elementelor ce au dus la formarea limbii și a poporului român.