După lovitura de stat din Brumar 1799, Napoleon Bonaparte a preluat întreaga putere și a devenit Prim Consul. În această calitate a desfășurat o activitate extrem de fecundă, mai ales prin realizarea unui monument al dreptului, cunoscut sub numele de Codul Napoleon, un cod de legi în concordanță cu noile realități impuse de Revoluția franceză. Codul civil francez, intrat în vigoare pe 21 martie 1804, garanta propietatea și respectarea contractelor liber consimțite încheiate între părți, ceea ce constituia expresia intereselor clasei mijlocii cu activități în domeniul industriei și comerțului. Codul civil a fost introdus în țările ocupate de armatele franceze în timpul guvernnării lui Napoleon și a constituit un model pentru majoritatea statelor europene, inclusiv pentru Principatele Unite, unde a fost adoptat cu puține modificări în 1864.

După cum însuși spunea: ”Adevărata mea glorie nu constă în a fi câștigat 40 de bătălii. Waterloo va șterge amintirea atâtor biruințe. Ceea ce va trăi veșnic este Codul meu Civil”. După ce a fost exilat în insula Sfânta Elena, Napoleon și-a dictat memoriile lui Emmanuel-Augustin-Dieudonné-Joseph, conte de Las Cases. Acesta va publica Memorialul din Sfânta Elena, carte din care avem informații directe despre ultimele zile ale lui Napoleon. În ziua de 24 august 1816, Napoleon a evocat războiul împotriva Rusiei, care ar fi trebuit să fie ultimul, după care urma să treacă la reorganizarea Europei:

„Pacea la Moscova desăvârşea şi încheia expediţiile mele războinice. Pentru marea cauză era sfârşitul hazardurilor şi începutul securităţii. Un orizont nou, lucrări noi urmau să se desfăşoare, pentru bunăstarea şi prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar să fie organizat.Satisfăcut în privinţa acestor mari probleme, liniştit din toate părţile, aş fi vrut şi eu un congres şi o sfântă alianţă (aluzie la alianţa realizată împotriva sa de suveranii Rusiei, Marii Britanii, Austriei şi Prusiei, la 25 martie 1815). Sunt idei care mi-au fost furate. În această reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre şi am fi avut o altă greutate în faţa popoarelor. Cauza secolului era câştigată; revoluţia era înfăptuită; nu mai rămânea decât să fie împăcată cu ceea ce nu distrusese. Or, această operă îmi aparţine, o pregatisem de multă vreme cu preţul popularităţii mele, poate. Nu contează. Deveneam arca vechii şi noii alianţe, mediatorul firesc între vechea şi noua stare de lucruri. Aveam principiile şi încrederea uneia, mă identificasem cu cealaltă; aparţineam amândurora; aş fi asigurat în mod cinstit partea fiecăruia: Gloria mea ar fi stat în echitatea mea”.

Las Cases scrie că, în continuare, Napoleon a enumerat ceea ce avea de gând să propună de la suveran la suveran şi de la suverani la popoare, conchizând: „Puternici cum eram, orice am fi voit să facem ar fi părut ca o faptă mare. Ne-ar fi adus recunoştinţa popoarelor. Astăzi, nu li se va mai părea de-ajuns ceea ce vor putea smulge şi nu vor înceta să fie neîncrezătoare şi nemulţumite”. A trecut apoi în revistă propunerile pe care le-ar fi făcut „pentru prosperitatea, interesele, fericirea şi bunăstarea continentului. Ar fi vrut ca peste tot să fie aceleaşi principii şi acelaşi sistem: un cod european, o curte de casaţie europeană care să îndrepte greşelile pentru toţi, aşa cum la noi (în Franţa) a noastră îndreaptă greşelile tribunalelor noastre. Aceeaşi monedă sub înfăţişări diferite, aceleaşi greutăţi, aceleaşi legi etc.

În acest fel, spunea el, în curând, Europa ar fi format cu adevărat un singur popor şi fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi găsit tot timpul în patria comună. Ar fi vrut ca toate râurile să fie navigabile pentru toţi; ar fi cerut comunitatea mărilor şi ca marile armate permanente să fie reduse doar la garda suveranilor etc. Erau o mulţime de idei, unele simpliste, altele sublime, asupra diferitelor aspecte politice, civile, legislative; despre religie, despre meserii, despre comerţ; cuprindeau totul și sunt toate de actualitate.