“Adusă de marele Traian în Dacia după nimicirea locuitorilor ei, favorizată de împăraţii următori, de care atârna d-a dreptul această ţară, colonia romană, în vreme de 160 ani ajunse într-o stare foarte înfloritoare şi una din cele mai frumoase provinţe ale întinsei împărăţii romane. Mai mult de 70 cetăţi, împreunate cu drumuri minunate aşternute cu piatră, basilicele, templurile, amfiteatrele, băile, apeductele, ale căărorî ruine incă se găsesc, ne-o dovedesc îndestul. Dar alături cu această mare civilizaţie materială, două rele mari care mistuia împărăţia şi care îi pregăti căderea: robia şi proprietatea cea mare trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor, înghiţind cu încetul proprietăţile mici, ce fiecare colon dobândise la început, şi substituind robii la oamenii liberi.

Ostenită de atâtea rele ce o rodea, întinsa împărăţie romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unităţi mai adevărate, produsă prin armonia naţionalităţilor libere. Dumnezeu atunci, ca să schimbe faţa lumei vechi şi s-o întinerească, împinse potoape de naţii barbare asupră-i.

Aşezată la porţile împărăţiei şi în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de 8 secoli îi vâzu trecând şi retrecând pe pământulsău. Colonii romani din această ţară nu pregetară a apăra cu bărbăţie ţara lor şi chiar împărăţia ce îi părăsise. Şi când se văzură copleşiţi de numărul duşmanilor, ei se traseră în Munţii Carpaţi, unde îşi păstrară naţionalitatea şi independenţa lor. Chiar în acele vremi furtunoase şi nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Prin relaţiile lor cu barbarii, ei introduseră între dânşii cele dintâi cunoştinţe de agricultură, artele folositoare şi cuviinţele vieţii civilizate. Şi prin legăturile de interes şi comerciu, ei schimbară sălbătăcia şi dusmănia lor asupra imperiului roman într-o prietenie folositoare, şi sili pe barbari a căuta a se statornici şi a se civiliza. Pe la 865, bulgarii, popor finez, prin romanii din Dacia nouă primesc religia creştină şi împreună înfrăţiţi întemeiară un stat puternic, alegându-şi regi dintre români. Pe la începutul secolului al XI-lea, acest regat, căzând în turburări civile, se subjugă de Vasilie II, împăratul Orientului, şi rămase supt puterea grecilor până la al XII-lea secol, când el reînvie mai puternic supt fraţii români Petru, Asan şi Ioan şi, după o existenţă glorioasă de doi secoli, căzu la 1392 supt turci.

Romanii din Dacia veche, când putură răsufla de barbari, ieşind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul al X-lea şi al XI-lea, care în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, se contopiră printr-o mişcare de unitate în două staturi neatârnate, a Ţării Româneşti şi a Moldaviei. Cu întemeierea acestor state, evoluţiile istoriei românilor se fac mai lămurite, viaţa lor ne este mai bine cunoscută.”