În vara lui 1916 România a intrat în primul război mondial. După succesele inițiale au urmat o serie de înfrângeri care au dus la ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale la data de 23 noiembrie 1916. Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintește:

”23 noiembrie. Mirecuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme. Scrâșnim din dinți, în neputința noastră de a răspunde la insultă. Un cer îndoliat. Pe la trei după-amiază, șuiere de alarmă ale gardiștilor. Rămânem în ezitare dacă trebuie să mergem mai înainte. Înaintăm totuși spre Calea Victoriei. Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare. Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios. Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.

Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție. Nenorociți prizonieri printre ei. Îi prind la toate colțurile străzilor. Sunt într-adevăr într-o singură uniformă, aceiași de la mareșal la ultimul soldat. Urâtă impresie fac însă cei ce nu sunt în serviciu cu bretele de ocnași. Abdomenul tuturor e împodobit cu crucea de fier. E singura decorație ce o poartă și în felul cum o poartă, pare că voiesc să afirme țelul războiului lor: buna stare a stomacului. Germanii o poartă în stânga, turcii în dreapta. Palatul e ocupat militărește. Câte două gărzi se postează la fiecare ușă de intrare. Bucătăriile de campanie se instalează în curtea palatului. Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița(cu toții în București, peste 50.000) aclamă și defilează prin spalirul de soldați ce au înconjurat palatul de la poartă la alta. Ofițerii întreabă de Capșa, Iordache(wo man isst gut). Cu o supremă satisfacție se instalează la mese. Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume. Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice. Îi privim și examinăm cu cuiozitatea cu care se privește o fiară de menajerie. Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea. Plătesc orice prețuri, sunt plini de bani.

Ceea ce ne izbește mai ales acum la început este jena pe care o simt în mijlocul luxului și strălucirii ce încă o aveau Bucureștii. Probabil se așteptau după atâtea denigrări să intre în cine știe ce capitală a unei cafrerii africane(Kaffraria= district din Africa de Sud). Intră în localuri toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politeță. Ne izbește mai ales modul șoptit în care conversează și ținuta potolită ce contrastează atât de mult cu felul nostru de a vorbi și a ne agita zgomotos. Undeva scriau ei mai târziu: ”Ca o imagine de vis trecea vesel vioi oraș, cu toate strălucirile ce le oferea strada și vitrina pe dinaintea ochilor mari, deschiși ai trupelor ce traversau Bucureștii”. Dar acum, încă noi suntem stăpâni și ei o simt asta în ironia față de ei și încrederea ce încă o avem față de cauza noastră cu toată victoria lor ce aducea căderea Bucureștilor. Întreaga lor purtare de mai apoi fu de a zdrobi în noi orice mândrie și credință, de a ne lăsa doar măgulirea că suntem tolerați a trăi mai departe, în casa și pământul care nu aveau să mai fie ale noastre.

Prințul Schaumburg Lippe vizitează pe domnul Carp, în numele armatei ocupante: e primit în antreul casei, cu regretul de a nu putea fi primit ca amic. Astfel căzu…una din cele mai mari cetăți ale lumii, după Paris, cu 18 forturi și 18 fortificații intermediare. Nouă regimente germane și armata de Dunăre, ce n-ar fi trecut de două regimente și jumătate(!), ar fi smuls-o cum ei au afirmat-o, pentru a ne demoraliza și mai mult, din mâna a patruzeci de regimente române. Dar căderea Bucureștilor fu mărul de discordie între comandanții celor două armate: Falkenhayn și Mackensen, pe chestia întâietății intrării în Capitală. Mackensen încă de la 22 noiembrie trimisese parlamentar pe căpitanul Lange, amicul unui fost prizonier al nostru, scăpat miraculos din mâinile generalului Socec, împreună cu un profesor al Școlii evanghelice, spre a înmâna o somație de predare Comandantului Cetății București, amenințată cu bombardarea, dacă răspunsul nu va sosi în 24 de ore.

I se înapoie însă scrisoarea sub cuvântul că nu există Cetatea Bucureștilor și niciun Comandant al acestei Cetăți. Falkenhayn însă, mai puțin circumspect în ziua în care de-abia lua la cunoștință de cuprinsul răspunsului dat parlamentarului, imediat după luarea forturilor Chitila și Mogoșoaia, trimise trupele sale asupra Bucureștilor și ele intrară cele dintâi în oraș, cum ne asigură Rosner, ziaristul călătoriilor Kaiserului și cronicarul campaniei lui Falkenhayn. Pretenția că Mackensen e cel dintâi care, înaintea chiar a sosirii oricărei trupe, a pus piciorul în București, a fost afirmată de revista oficială ”Rumanien in Wort und Bild”. De aceea cartea lui Rosner, pusă un moment în circulație, a fost multă vreme oprită de cenzură. De fapt, Mackensen nu a sosit decât în seara căderii orașului. Totuși, din această zi, comanda unică o avu Mackensen. Care fu impresia produsă în Germania, ne-o dovedește telegrama Kaiserului către împărăteasă: ”Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască pe drumul completei victorii. În repezi lovituri au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul…Dumnezeu să ne ajute mai departe”. Noaptea împușcături dese pe stradă. Sunt patrule care intimidează populația.”

Bucureștiul avea să revină sub administrație românească la 1 decembrie 1918 când regii României Ferdinand și Maria intrau solemn în Capitală.