Principesa Elena de Grecia şi Danemarca, soţia regelui Carol al II-lea al României şi mama regelui Mihai I, s-a născut la 2 mai 1896, la Atena. A fost fiica cea mare a regelui Constantin I al Greciei şi a reginei Sofia de Prusia. Pe linie paternă, Elena descindea din ţarina Ecaterina cea Mare, iar pe linie maternă, din Victoria a Marii Britanii. Se înrudea cu împăratul Germaniei, cu regii Danemarcei, Norvegiei şi Suediei.

Elena îşi petrece anii copilăriei şi adolescenţei în însorita Eladă, alături de fraţii şi surorile sale, George, Alexandru, Paul, Irina şi Katerina. Zilele însorite de la Tatoi, modestul Palat de vară al familiei regale, excursiile în Corfu, insula pitorească, scăldată de Marea Ionică, în valurile căreia Elena se avânta adeseori, i-au rămas pentru totdeauna întipărite în memorie. Tânăra principesă primeşte o educaţie severă, alături de Miss Nichols, guvernanta care îi impune reguli stricte în toate privinţele. Pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de limbă engleză, frecventează cursurile de vară ale Şcolilor din Seaford şi apoi din Eastbourne timp de şapte ani. În paralel, practică echitaţia, gimnastica şi ciclismul. Elena se transformă din copila zglobie într-o adolescentă zveltă, înaltă şi plină de umor, în ciuda timidităţii şi rezervei manifestate în afara cercului familiei. Erudită, cunoştea artele plastice, muzica şi literatura şi-i plăcea să se înconjoare de personalităţi ale epocii.

Zilele fericite sunt însă numărate: în anul 1910, regele George I, bunicul patern, este forţat să abdice în favoarea fiului său, Constantin. Doi ani mai târziu, Grecia, membră a Ligii Balcanice, se angajează în războaiele din 1912 – 1913, extinzându-şi suprafaţa în Epir, Macedonia şi Creta. Devotată cauzei patriei sale, Elena îşi însoţeşte mama şi surorile în zona de conflict, unde activează în calitate de infirmieră. Pe final de război, soarta familiei regale e marcată însă de moartea tragică a fostului rege, George I, asasinat la Salonic. Pacea de la Bucureşti, din 10 august 1913, găseşte Grecia în tabăra învingătorilor, însă inamicii interni se dovedesc mult mai redutabili: la începutul primului război mondial, Constantin I proclamă neutralitatea. Venizelos, politicianul cu vederi antimonarhice, adept al intrării Greciei în război de partea Antantei, forţează semnarea alianţei cu Franţa, Marea Britanie şi Rusia, în anul 1917. Constantin I abdică în favoarea celui de-al doilea fiu, Alexandru, care guvernează până în anul 1920, an în care Constantin este reinstalat pe tron pentru doi ani. Acesta este contextul dramatic în care se desfăşoară întâlnirea principesei Elena cu viitorul rege al României, Carol al II-lea.

Cei doi tineri se cunosc la Lausanne, în Elveţia, unde se logodesc la 12 ianuarie 1921, după care participă împreună la oficierea la Bucureşti a logodnei principesei Elisabeta cu George al Greciei. Tinerii logodnici călătoresc în Grecia, unde Elena face oficiile de gazdă pentru principele român, foarte interesat de cultura locală şi de vestigiile antichităţii. La 10 martie 1921, în Catedrala Ortodoxă de la Atena, în prezenţa celor două familii regale şi a peste 80 de invitaţi, Carol şi Elena se căsătoresc. Martoră la eveniment, regina Maria avea să-şi noteze în jurnal temerile legate de viitorul căsniciei celor doi, justificate de complicaţiile amoroase din trecutul recent al fiului ei: ,,[…]dragoste şi fidelitate … mulţi îşi promit unul altuia aceasta – fie ca ei să o păstreze cât mai mult pot, aceasta este ruga mea …” Cuplul se stabileşte provizoriu într-un mic apartament amenajat special de regina Maria într-o aripă a Palatului Cotroceni, pe care Elena, cu umorul care o caracteriza, l-a descris drept ,,o scară cu trei camere”. În mai 1921, tinerii primesc să locuiască la Foişor, vechea casă de vânătoare, pe care Elena se amuză să-l amenajeze cu mobilier englezesc de mare rafinament. În decembrie 1921, guvernul votează achiziţionarea unei locuinţe pe şoseaua Kiseleff din Bucureşti, pe care Elena o transformă într-o casă luxoasă, decorată cu mobilier de valoare, cumpărat de la Firma Harrods din Londra. La 25 octombrie 1921, se năştea la Foişor moştenitorul regelui Carol al II-lea, botezat la 10 ianuarie 1922, Mihai, după numele voievodului Mihai Viteazul, de către regele Ferdinand şi regina Maria ca naşi principali. Aproape imediat, Elena decide să meargă la Atena, împreună cu Mihai, unde rămâne timp de trei luni.

La 8 iunie 1922, asistă împreună cu principele Carol la căsătoria principesei Mărioara cu regele Alexandru I al Serbiei, desfăşurată la Belgrad. În paralel, veştile din Grecia sunt tot mai nefavorabile familiei regale, angajată într-un război sângeros împotriva Turciei, care masacrează şi jefuieşte populaţia din Smirna. Acuzat pe nedrept de genocidul turcesc, Constantin I este nevoit să abdice din nou, de data aceasta în favoarea fiului cel mare, George al II-lea, care guvernează cu dificultate alţi doi ani, până la proclamarea primei Republici greceşti (1924 – 1935). La 15 octombrie 1922, principii sunt prezenţi la ceremoniile Încoronării de la Alba – Iulia şi – în ciuda tuturor dificultăţilor – cuplul pare încă sudat. Imediat după eveniment, Elena se precipită la Palermo, în Sicilia, unde regele Constantin îşi trăia ultimele clipe. Spre disperarea Elenei, se stinge din viaţă la 11 ianuarie 1922, fără ca fiul său, regele Greciei, să poată participa la înmormântare. Revenită în România în primăvara anului 1923, Elena se confruntă cu trista realitate: Carol era implicat într-o legătură pasională cu Elena Lupescu, pe care a întâlnit-o la una dintre evenimentele Fundaţiei Regele Carol, al cărei preşedinte onorific era.

Nefericită, dar interiorizată şi discretă din fire, Elena îşi ocupă timpul cu educaţia principelui Mihai, care învaţă româna şi engleza, călăreşte un ponei şi fotografiază, iar de la şase ani, conduce o maşinuţă, sub atenta supraveghere a guvernantei engleze, Miss St. John. În spiritul tradiţiei regale, se implică în acţiuni caritabile şi sociale, pune bazele unui proiect medical, în colaborare cu Crucea Roşie din Paris, susţine Biserica naţională, ca şi instituţiile celorlalte confesiuni şi participă la paradele militare, în calitate de colonel onorific al Regimentului 9 Roşiori. Salvarea vine ca întotdeauna din partea familiei: la sfârşitul anului 1923, George şi Elisabeta se stabilesc în Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar regina Sophia, mama Elenei, primeşte drept de rezidenţă în România. Pasionată de decoraţiuni interioare, pentru care dovedea talent înnăscut, Elena se simte mai puţin singură şi disperată în mijlocul rudelor greceşti. Trec astfel doi ani într-o aparentă acalmie. În noiembrie 1925, regina Alexandra a Regatului Unit se stinge din viaţă. Casa regală română desemnează pe principele moştenitor drept reprezentant la funeralii. Carol, a cărui legătură cu Elena Lupescu devenise de notorietate publică, se deplasează la Londra, apoi la Milano, unde era aşteptat de doamna Lupescu şi de unde expediază regelui Ferdinand scrisoarea de abdicare.

Constantin Hiott, ministrul Casei regale, obţine de la Carol declaraţia de renunţare la toate drepturile de succesor la tron, ca şi la titluri şi prerogative în favoarea fiului său, Mihai. Consiliul de Coroană, convocat urgent la iniţiativa regelui Ferdinand, la 31 decembrie 1925, validează hotărârea luată de Carol. La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a adoptat o rezoluţie prin care Mihai era proclamat moştenitor de drept. Fără îndoială, gestul lui Carol a marcat debutul unei etape noi în viaţa principesei, care-i expediază scrisori deznădăjduite şi îi propune în zadar o întrevedere privată. Carol rămâne deocamdată neclintit în decizia sa. Revenită în ţară, Elena petrece ore întregi la căpătâiul regelui muribund. Prietenia dintre ei fusese fără pată: Ferdinand îi aprecia inteligenţa vie şi umorul, iar Elena, intelectualitatea şi modestia. Incertitudinea viitorului o determină să preţuiască fiecare moment alături de vlăstarul princiar. La 18 iulie 1927, Ferdinand I se stinge din viaţă la castelul Pelişor, lăsând în urma sa o ţară divizată între simpatizanţii şi opozanţii lui Carol. A doua zi, principele Mihai, în vârstă de numai şase ani este proclamat rege şi Elena înţelege responsabilităţi suplimentare pe care le implica poziţia de mamă a suveranului României. Din străinătate, Carol expediază spre ţară trei scrisori, în care îi pretinde divorţul. Educaţia creştină profundă primită în sânul familiei, ca şi atitudinea guvernului român, o impiedică să dea curs cererii, însă intervenţiile neoficiale ale susţinătorilor din umbră ai lui Carol, precum şi sentimentul de înstrăinare totală, o determină să accepte: la 21 iunie 1928, Curtea Supremă a României desface căsătoria pe motiv de ,,nepotrivire”.

Dincolo de tribulaţiile cotidiene, Elena îşi găseşte timp pentru amenajarea grădinilor Palatului Regal de la Mamaia, primit în anul 1927 din partea reginei Maria. Elena transformă parcul regal, introducând conducte de apă, schimbă drumurile şi peluzele, reamenajează interioarele. La începutul anului următor, impune un nou regulament de funcţionare a Palatului. Tot acum, pune bazele concursului anual de hipism, ea însăşi dovedindu-se foarte experimentată în domeniu. Mai activă ca niciodată, Elena vizitează spitale, merge în provincie, inaugurează clinici, încurajează cultura locală, ceea ce îi aduce un capital de imagine, pe care – din integritate şi modestie – nu-l exploatează împotriva fostului soţ. Demnă şi resemnată, Elena îl însoţeşte pe micul rege la ceremonii şi evenimente oficiale.Restauraţia carlistă o surprinde total nepregătită pentru o revedere cu Carol, care nu întârzie însă să se producă. La 8 iunie 1930, Carol se întoarce în ţară cu ajutorul Partidului Naţional Ţărănist şi cu promisiuni mincinoase de revenire la intenţii mai bune vizavi de familia sa. Imediat, Actul de Succesiune din 4 ianuarie 1926 este invalidat de către Parlament. Elena asistă neputincioasă la acapararea treptată a copilului de către tatăl său, care îi alege dascălii şi anturajul. Cu eleganţa-i înnăscută, se retrage din viaţa publică, refugiindu-se fie în Palatul de la Mamaia, fie în reşedinţa de vară de la Sinaia. În cele din urmă, lucrul de care se temea cel mai mult s-a întâmplat: Carol îi cere să părăsească România. Se stabileşte mai întâi la Londra, apoi la Florenţa, însă revine la Bucureşti cu ocazia zilei de naştere a fiului său, unde rămâne până la începutul anului 1932, când îşi vizitează la Florenţa mama muribundă. Sophia de Grecia se stinge din viaţă în ianuarie 1932 şi este înmormântată în Biserica rusă, alături de soţul său, Constantin.

În lungile sale plimbări la San Domenico, în apropierea Florenţei, Elena descoperă un impresionant palat de Renaştere, pe care îl cumpără şi îl botează ,,Vila Sparta”, în amintirea momentelor fericite de pe meleagurile Greciei. Încântată de noua achiziţie, realizată cu banii rezultaţi din vânzarea Palatului de la Mamaia, ca şi a fermei de lângă Bucureşti, Elena se concentrează asupra design-ului interior. Se mută în noua locuinţă abia în primăvara anului 1934. Peste timp, una dintre cele mai interesante personalităţi româneşti ale epocii, Tutu Georgescu, care o frecventa la Florenţa, scria în biografia sa despre Vila Sparta: ,,Îşi cumpărase o casă la Florenţa, pe colina Fiesole. Villa Sparta avea un balcon mare, care domina toată valea Toscanei cu toate cupolele, toate spendorile şi turlele Florenţei, cu păduri de portocali mereu în floare. Era o casă extraordinar de bine ţinută, ca la călugăriţe. Totul strălucitor, frumos”. Conform unui acord încheiat între Elena şi Casa regală română, Marele Voievod Mihai, primea permisiunea de a petrece două luni pe an alături de mama sa, însă termenii sunt adeseori încălcaţi cu brutalitate de către Carol. În toamna anului 1932, în urma unui incident neplăcut, Elena ignoră interdicţia de-a se întoarce în ţară şi rămâne în România timp de trei săptămâni.

Din 1932 până în 1940, trăieşte ani de linişte şi delectare la Florenţa, alături de membri ai familiei greceşti. Timpul se scurge în funcţie de prezenţa sau de absenţa fiului drag. Înclinaţia spre cultură o determină să se familiarizeze cu oraşul şi împrejurimile: frecventează cu asiduitate muzee, biserici, biblioteci. Învaţă limba italiană, vorbind astfel curent cinci limbi străine, alături de greacă, română, franceză şi germană şi – după bunul său obicei – face echitaţie în fiecare dimineaţă. În tot acest timp, evenimentele politice se precipită: în anul 1934, regele Alexandru al Serbiei este asasinat la Marsilia. Păstrând bunele relaţii cu Mignon, Elena călătoreşte frecvent la Belgrad. În anul 1935, se pronunţă divorţul cuplului George – Elisabeta. În acelaşi an, George revine pe tronul Greciei în urma unui plebiscit naţional. În 1936, cu multă emoţie, Elena, Irina şi Katerina se deplasează la Atena, cu ocazia ceremoniei de reînhumare a suveranilor morţi în exil, Constantin şi Sophia. În anii următori, doi dintre fraţii săi, Paul şi Irina se căsătoresc şi fericită, Elena îşi strânge în braţe primul nepot, pe Constantin, fiul lui Paul şi al Frederikăi de Hanovra.

Culorile pastelate ale fericitului tablou de familie sunt eclipsate însă de fundalul politic tot mai obscur. Europa era în pragul unui nou război mondial: în martie 1938, Germania lui Hitler ocupă Austria şi la începutul anului următor, Cehoslovacia. La 1 septembrie 1939, Polonia este atacată de Rusia şi Germania. Pe rând, toate statele mici – obligate să adere la unul dintre blocurile militare – sunt eliminate de pe scena politică sau reduse la postura ingrată de simpli pioni. Acesta a fost şi destinul României. În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, mai bine de jumătate din teritoriul Transilvaniei este cedat Ungariei, Basarabia şi nordul Bucovinei, Rusiei, iar Dobrogea, Bulgariei. Pus în faţa unui dezastru de proporţii, regele Carol al II-lea este forţat să abdice de către propria sa armată. La 6 septembrie 1940, părăseşte România, însoţit de Elena Lupescu, cu destinaţia temporară Paris.

Vestea abdicării fostului său soţ i-a parvenit Elenei prin intermediul ambasadorului SUA la Berlin, o mai veche cunoştinţă. La scurt timp după aceea, primeşte invitaţia de a reveni în România, în calitate de Regină-mamă. Adresantul, nimeni altul decât mareşalul Ion Antonescu, îi păstrase o vie amintire de pe vremea în care activase în Regimentul 9 Roşiori. La 13 septembrie 1940, Elenei i se face primirea oficială la Bucureşti. În mai puţin de un an, la 22 iunie 1941, armata română intră în război de partea Germaniei, depăşind cu greu şi cu numeroase jertfe umane primii ani ai războiului, guvernarea legionară din septembrie 1940-ianuarie 1941 şi rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie. Reinstalată în postura de infirmieră, Elena dispune transformarea unei aripi a Palatului regal în spital, pe care îl coordonează cu nebănuit simţ administrativ.

În aprilie 1941, Grecia este înfrântă de trupele italo-germane, iar regele George se autoexilează în Egipt. Zdrobită, Elena trebuie să-l însoţească pe Mihai la Berlin, respectiv la Roma, unde acesta poartă discuţii oficiale cu călăii patriei sale, Hitler şi Mussolini. Între două îndatoriri sociale, Elena găseşte întotdeauna răgazul necesar amenajării castelului de la Săvârşin, din judeţul Arad, pe care îl cumpără împreună cu regele. Instalată în reşedinţa oficială de la Foişor, angajează familia restauratorilor pânzelor Galeriei Uffizzi, Vermeyer, pentru a se ocupa de colecţia de pictură a Casei regale. Participă cu destulă reţinere la vânătorile regale, însă călătoreşte neobosită prin ţară.

Actul istoric de la 23 august 1944 o găseşte la Sinaia. Înştiinţată de întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi de arestarea mareşalului Antonescu, Elena trece prin momente de coşmar: ştie că viaţa fiului ei este în pericol. La orele 22.00, Radio Bucureşti difuzează Proclamaţia regelui Mihai în direct. Generalul Sănătescu preia conducerea noului guvern, pe fondul atacurilor aeriene germane, care bombardează Bucureştiul. Casa Nouă, clădire situată pe domeniul Palatului regal, servind drept locuinţă particulară a regelui Mihai, este incediată. Regele părăseşte precipitat capitala spre o direcţie necunoscută. Elena îl urmează pe ruta Braşov – Târgu-Jiu – Bumbeşti Jiu, unde cei doi se reunesc. Timp de două săptămâni, regele şi Regina – mamă locuiesc incognito în satul Dobriţa.

Reveniţi în capitală, se confruntă acum cu adevăratul pericol, cel sovietic, care acţionează în vederea înlăturării Monarhiei. Astfel, comisarul Andrei Vâşinski, responsabil cu Balcanii, pretinde suveranului demiterea guvernului Rădescu şi înlocuirea lui cu un guvern comunist. În ciuda opoziţiei regale, la 2 martie 1945, guvernul Groza se instalează la putere. Atitudinea duplicitară a Rusiei sovietice merge până acolo încât, în iulie 1945, regelui Mihai i se conferă Ordinul Victoria pentru meritele deosebite de război, pe fondul dezordinilor interne tot mai alarmate, contracarate prin greva regală. Retras la Sinaia, Mihai I adresează apeluri Rusiei, Angliei şi Statelor Unite, care îşi trimit formal reprezentanţii. În martie 1946, preşedintele Truman îi acordă Legiunea de merit. În ciuda gestului de consideraţie al unei superputeri ca Statele Unite, Tribunalul poporului, instituit ilegal de comunişti, îl execută la 1 iunie pe Ion Antonescu, iar alegerile electorale din noiembrie 1946 sunt măsluite. Cu spaimă, dar nu fără umor, Elena asistă la înrobirea quasi-totală a României unei puteri ostile, prin intermediul unor oameni de joasă extracţie socială, demagogi şi falşi patrioţi, aserviţi politicii lui Stalin. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, la 1 aprilie 1947, Elenei îi parvine ştirea despre moartea subită a fratelui săi, George al II-lea.

În octombrie 1947, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îşi oficiază căsătoria cu prinţul Filip de Grecia şi Danemarca, nepotul reginei-mame. Invitaţi la ceremonie, Mihai şi Elena se deplasează la Londra, de unde revin la 21 decembrie 1947, spre indignarea guvernului comunist. Incomodaţi de prezenţa celor doi, comuniştii forţează plecarea regelui Mihai, ameninţat cu asasinarea unui număr de peste o mie de studenţi, veniţi să-i scandeze numele sub ferestre. Convocat de urgenţă la Palatul Elisabeta de către Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu – Dej, regele este pus în faţa unei situaţii fără ieşire: la 30 decembrie 1947, depăşit de circumstanţe, Mihai I îşi pune semnătura pe actul de abdicare. La 3 ianuarie 1948, Elena părăsea pentru totdeauna România. Se încheia astfel ultimul capitol din existenţa românească a Elenei, sortită să împărtăşească destinul familiei sale greceşti.

Timp de peste trei decenii, Elena de Grecia trăieşte la Florenţa, înconjurată de artişti, scriitori, poeţi, bijutieri, arhitecţi horticoli, în mijlocul grădinilor sale de flori şi portocali, a cărţilor şi obiectelor rare. În memoria celor care au cunoscut-o şi au preţuit-o la adevărata sa valoare, Elena a rămas drept una dintre cele mai distinse personalităţi regale ale secolului. Elegantă, discretă, rafinată, dotată cu un simţ al umorului unanim recunoscut, dar şi cu spirit critic pe măsură, Elena a stârnit admiraţia unor contemporane remarcabile prin frumuseţea lor, precum regina Maria a României, care o cataloghează ca ,,adorabilă”, în timp ce Marta Bibescu, o descria ca ,,prezentabilă, înaltă, brunetă, cu un farmec discret şi o fire plăcută care-i atrăgea pe cei din jur”. Constrângerile materiale din ultimii ani de existenţă o determină să renunţe la Vila Sparta, locuinţa sa de suflet şi să se mute în anul 1980, la Lausanne, unde se stinge din viaţă la vârsta de 86 de ani, la 28 noiembrie 1982.

Integritatea, discreţia, eleganţa s-au împletit armonios în personalitatea sa cu determinarea, spiritul justiţiar şi curajul. Elena şi-a făcut exemplar datoria faţă de condiţia sa princiară şi regală. În timpul războiului, s-a opus cu dârzenie persecuţiei populaţiei evreişti din România, pe care a sprijinit-o prin toate mijloacele. Peste timp, meritele sale excepţionale în lupta contra ororilor antisemitismului i-au adus recunoaşterea sa ca ,,Drept între popoare”, distincţie acordată postmortem, în anul 1993, de către statul Israel prin intermediul Institutului Yad Vashem, din Ierusalim.