Problema adoptării unei noi Constituții s-a pus încă din 1918 prin actele de Unire, astfel că toate partidele politice și-au înscris în programele lor un asemenea obiectiv. Regele Ferdinand se pronunța și el pentru adoptarea unei noi Constituții, care să consfințească actele de Unire, reformele înfăptuite și să ofere baza legală pentru legislația României Mari.

În martie 1922 a fost ales un parlament majoritar liberal și i s-a conferit de la început calitatea de Adunare Națională Constituantă. În ciuda protestelor opoziției, guvernul a depus în plenul Andunării Naționale Constituante la 26 ianuarie 1923 proiectul noii legi fundamentale. Partidul Național și Partidul Țărănesc au început lupta contra proiectului prin discursuri lungi care consumau timpul ședințelor ajungând până la blocarea desfășurării activităților Parlamentului. Nicolae Iorga notează: ”Imens scandal al Opoziției Unite. Brătianu e împiedicat a vorbi prin necontenite huiduieli și printr-un potop de vorbe murdare”. ”Surprind pe Maniu care înăbușe un zâmbet că Sever Dan fluieră din sirenă”. Majoritatea liberală nu răspunde provocărilor și dezbate în ritm rapid articolele. Din Parlament protestele s-au mutat în stradă. Sever Dan, secretarul Partidului Național susținea că dreptatea nu se putea câștiga ”decât cu ciomagul” iar dr. Lupu amenința că ”această Constituție nu va trece decât peste cadavrele noastre”. Iuliu Maniu și Ion Mihalache afirmau la unison că actul fundamnatal este al țării, nu al guvernului liberal și cereau suveranului să nu se opună voinței poporului. Regele pe de altă parte era de părere că ”trebuie să se facă Constituția” și că „la putere nu se vine cu scandal de stradă”.

Pe 26 martie 1923 proiectul trece de Adunarea Deputaților și pe 27 de Senat. Nicolae Iorga notează despre data de 26 martie când un deputat țărănist a aruncat în aula Parlamentului o sticlă cu gaze lacrimogene. ”Un miros de fosfor se răspândește în sală la votarea Constituției. Majoritatea se ține vitează, lumea fuge din tribune. Ion Brătianu mulțumește pentru vot”. Pe 28 martie regele semnează noua Constituție și actul este publicat în ”Monitorul oficial”. Opoziția Unită va critica vehement acest act al ”puterii absolutiste”, dar după câțiva ani nu numai că îl vor recunoaște, dar vor guverna pe baza sa. Mai mult, atunci când forțele prodictatoriale cereau modificarea sau chiar anularea Constituției din 1923, național-țărăniștii vor fi cei mai fervenți apărători ai ei. Constituția din 1923 răspundea unei reale necesități istorice, consfințirea statului național unitar român, drepturilor și libertăților unei democrații exemplare pentru întreaga lume. Adoptarea Constituției a fost cel mai important act politico-juridic pentru organizarea și dezvoltarea României după Marea Unire din 1918.

Constituţia din 1923 precizează mai bine decât Constituția din 1866, principiul suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional, unitar şi indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil”. Forma de guvernământ era monarhie constituțională. Dreptul de proprietate nu mai era un drept absolut, ca în 1866, interesele colectivităţii primând asupra intereselor individuale. Era admisă exproprierea pentru cauză de utilitate publică, fiind redefinite noţiunile de „domeniu public” (prin includerea căilor de comunicaţie, spaţiului atmosferic, apelor navigabile etc.) şi „bunuri publice” (cuprind apele ce pot produce forţa motrice şi pe cele care pot fi utilizate în interes obştesc). De asemenea, zăcămintele miniere şi bogăţiile de orice natură deveneau proprietatea statului. Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuţii. Adunarea Deputaţilor era constituită prin alegerea deputaţilor prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret al cetățenilor majori (de peste 21 de ani), cu scrutin de listă, prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor, renunțându-se la sistemul cenzitar.

Membrii Senatului erau de două categorii :

aleşi– (din 4 categorii electorale) în baza aceluiaşi vot dintre cetăţenii români bărbaţi care au împlinit vârsta de 40 de ani;

de drept – moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, reprezentanţi ai înaltului cler, preşedintele Academiei Române, foşti preşedinţi de Consiliu de miniştrii, fost miniştrii, generali în rezervă, etc.

Nu au fost admişi să-şi exprime opţiunea politică militarii și femeile, a căror situație se va reglementa prin elaborarea unei legi speciale, care s-a realizat în 1926. Abia prin Constituția din 1938 femeile vor căpăta complet dreptul la vot.

Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, grațieri etc. Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Membrii puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii. Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești, cea mai înaltă instituție fiind Curtea de Casaţie şi Justiţie. Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Principiul inamovibilităţii judecătorilor asigura independenţa şi obiectivitatea judecătorilor.

Drepturile românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcţionarii democraţiei:
– garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie : „deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita.”
– egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor;
– libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a.

Constituția permite statului să intervină în relațiile dintre patroni și muncitori, acordând tuturor factorilor producției o egală ocrotire, iar muncitorilor asigurări sociale în caz de accidente. Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris („fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”). Constituția din 1923 a fost în vigoare până la 29 februarie 1938, când a fost promulgată Constituţia carlistă, care a înlocuit regimul parlamentar reprezentativ cu supremaţia puterii regale. Carol al II-lea a urmărit instaurarea propriului său regim politic, sacrificând partidele politice şi activitatea parlamentară, guvernele devenind simple instrumente. Constituția din 1923 a contribuit la crearea cadrului nou de funcționare regimului de monarhiei constituționale, format dintr-un ansamblu de instituții statale, partide și grupări politice, organisme sociale, obștești și culturale. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice și accesul la viața politică pentru categorii sociale foarte largi.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici