Neam de boieri mijlocii, cum erau socotiți Cuziștii, câțiva dintre ei s-au ridicat la înalte ranguri ale cinurilor boierești. Un strămoș pe nume Dumitrașcu ajunsese comis (se ocupa de grajdurile domnești), apoi clucer (responsabil cu aprovizionarea curții domnești) pentru ca după o lungă pribegie șă ajungă vel-spătar (mare comandant). Bănuindu-l însă de uneltiri, în ianuarie 1717, Mihai Racoviță pune să fie spânzurat de furca scânciobului, în fața curții din Iași. Despre această năprasnică întâmplare zice cu mâhnire Ion Neculce: ” Atunci Mihai Vodă mâniindu-se, în grabă au spânzurat de pe Cuza spătarul nepricestuit (împărtășit), încălțat, îmbrăcat, dându-i vina că a scris el la feciorii lui…..ca să vie să prindă pe Mihai Vodă din Iași, ce nu (se) știe întru adevăr au ba, numai în pizmă l-au omorât că aice (a) fost năpaste că n-a scris”.

În același veac, Ioniță Cuza, nepotul celui spânzurat, urcă și el pe treptele boieriei, ajungând de asemena, spătar. Erau vremuri negre însă pentru Moldova, turcii făcând prăpăd în țară. Însuși domnul se jelește la Poartă împotriva neorânduielilor comise de armatele otomane, arătând printre altele că locuitorii nu găsesc scăpare decât părăsind țara. În această situație de la cine ar mai fi putut scoate birurile plătite turcilor și pe deasupra îndestularea proprie? Nu era însă Constantin Moruzzi omul care să îndrăznească să-și supere stăpânii. Soarta predecesorului Grigorie Ghica, ucis mișelește nu cu mult timp în urmă, din ordinul Porții era încă vie, așa că temător să nu-și piardă scaunul, când mai mulți boieri loviți în propriile interese protestează față de fărădelegile cotropitorilor, Moruzzi îi le sechestrează bunurile. Mai mult, în august 1778 poruncește ca Ioniță Cuza și Manole Bogdan, cei care se făcuseră ecoul nemulțumirilor, să fie ”descăpățânați”, iar capetele lor să fie înfipte în poarta cuții domnești ”ca să ia învățătură întreg norodul”. În cei șapte ani de domnie, și mai ales în tot atâția petrecuți apoi în exil, Alexandru Ioan Cuza va fi meditat poate, cu amară ironie, cum îi era felul, gândindu-se la cele petrecute mai demult cu străbunii săi.

Un nepot al lui Ioniță Cuza, ajuns postelnic (responsabil cu relațiile externe), va fi tatăl viitorului domn la Principatelor Unite. Despăgubind cu bani pe ceilalți frați pentru a rămâne singrul stăpân al moșiei Bărboși, din ținutul Fălciu, Ioan Cuza se însoară cu Sultana Cozadini, venită de curând de la Constantinopol unde se născuse într-o familie cu origini genoveze. În afară de Alexandru, mai au un fiu Dumitru, care moare însă câzând de pe cal chiar în fața case părintești, precum și o fiică numită tot Sultana. În câteva rânduri, tatăl viitorului domn a fost isparvnic la Fălciu și Galați. În orașul dunărean avea mai multe proprietăți pe care le va moșteni fiul. Deputat de două ori în Obșteasca Adunare a Moldovei, era un energic, dovadă fiind faptul că în 1834, ivindu-se ciuma pe o corabie, el ia cele mai severe măsuri de stingere a molimei, primid pentru asta o mulțumire publică din partea Adunării.

Născut la 20 martie 1820 (deși diploma de bacalaureat luată la Paris indică 12 septembrie 1818) la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza și-a petrecut o bună parte a copilăriei la moșia de la Bărboși. Trimis la Iași la pensionul deschis nu cu mult în urmă la marginea orașului de francezul Victor Cuenim (unul dintre ofițerii rămași aici din armata lui Napoleon după dezastruoasa campanie împotriva Rusiei) unde îi are printre colegi pe Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, care îi vor deveni sfetnici în epoca Unirii. Viața și atmosfera pensionului din Iași vor fi pitoresc evocate jumătate de veac mai târziu de Alecsandri, nemulțumit că a trebuit să stea ”ghemuit pe un pupitru și condamnat a învăța pe de rost verbe franceze, germane și grecești”, treziți dimineața ”în sunetul unui lighean de alamă, lovit cu un tam-tam chinezesc de doamna Cuenim” și siliți să înghită ”bucate cu care nu eram deprinși”. În august 1834 Cuza pleacă la Paris pentru a-și completa învățătura. Împreună cu alți fii de boieri, Nicolae Docan (vărul său), Vasile Alecsandri, Ion Negulici (viitorul pictor) este dat sub supravegherea unui fost profesor de liceu, Filip Furnaki, venit la Paris cu anumite treburi de familie.

Trei săptămâni durează drumul cu diligența. Tinerii sunt găzduiți în casa supraveghetorului, grec de origine, care le urmărea progresele, îi însoțea la plimbare, arătându-le orașul și monumentele sale. Mai târziu Ion Ghica îi va aminti lui Alecsandri cum se întâlniseră la Paris cei șase studenți munteni cu cei moldoveni printre care și Cuza: ”Într-o duminică micile noastre cârduri se întâlniră. Mentorii noștri se opriră un minut de vorbă. Nu știu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecați braț la braț un muntean c-un moldovean. Vorbeam fiecare limbajul provinciei noastre și ne înțelegeam parc-am fi vorbit fiecare aceeași limbă. Ce revelațiune. Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți români.”

Alexandru IoanCuza își trece în decembrie 1835 bacalaureatul în litere. La fel ca Alecsandri, se apucă de medicină, dar părăsește repede gândul ”neputând suferi disecțiile” și trece la drept. Spre sfârșitul lui 1839 se înapoiază în țară cu titlul de membru al Societății economiștilor din Paris, fără a-și fi terminat studiile juridice. Încă din septembrie 1837 devenise cadet precum Kogălniceanu, pregătindu-se pentru cariera de ofițer. Totuși în februarie 1840, la doar câteva luni de la sosirea în țară, își dă demisia, întrând în magistratură. Era curtenitor și prietenos, dornic de petreceri și glume, amuzându-i pe cei din jur cu snoave și subiecte interesante din viața pariziană. Înfățișarea era plăcută: statură mijlocie, păr castaniu bogat, ochii albaștri. La una din petrecerile boierești ce se țineau lanț în Iași iarna cunoaște pe Elena Rosetti, cea care-i va deveni soție. Era cu 5 ani mai tânără ca el, fiică a postelnicului Iordache și a Catincăi (născută Sturdza), boieri cu moșie la Solești, în ținutul Vasluiului, unde Elena își petrecuse anii copilăriei. Asemenea altor boieri, aceștia aveau la Iași o casă după rangul lor, dar trăiau mai mult la moșie, împreună cu copiii- trei băieți și două fete.

Elena învățase germana și îndeosebi franceza, mama obligând-o să o folosească mereu în corespondență limba lui Voltaire. Nu o dăduse la vreun pension de fete (se înființaseră multe în Iași), neavând încredere în învățătura ce se preda acolo. Când face șapte ani o încredințează fratelui Constantin Sturdza de la Scheea. Având și el copii de școală adunase la casa sa profesori și guvernate din străinătate, angajați pe un an, lucru obișnuit pentru marea boierime a vremii. Fata învață la unchiul său până la 15 ani când se stabilește la Iași unde are preocupări obișnuite pentru vârsta și starea ei socială. Așa îl întâlnește pe Alexandru Ioan Cuza, al cărui farmec o cucerește din priumul moment. Rar se găsiseră două făpturi mai deosebite. Crescută de o mamă aprigă, cu o fire mai degrabă aspră, care-și impunea în casă și afacerile moșiei punctul său de vedere, Elena era opusă viitorului soț: domoală, retrasă, cumpănită, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii, stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate, avea o înfățișare distinsă, ochi negri, mari, sub sprâncene pronunțate, fața ovală. Părul bogat îl purta strâns în cozi, cu cărare pe mijloc, după moda vremii.

Căsătoria lor are loc la Solești, în ultima zi a lui aprilie 1844, Fapt demn de reținut este că soțul, întotdeauna apărător al celor năpăstuiți, refuză să primească robii țigani din foaia de zestre a Elenei. Întinsele legături de rudenie ale părinților Elenei cu înalta societate a Moldovei îi vor fi de folos tânărului Cuza. Încă înainte de căsătorie era membru la judecătoria ținutului Covurlui, unde apoi va fi președinte. Împreună cu soția, se instalează în casele prăinților din Galați. Deși căsnicia n-a fost una dintre cele mai izbutite, soțul dovedindu-se nestatornic, între ei s-au păstrat relații de respect. Abia ieșită în lume, aflându-se încă sub autoritatea tiranică a mamei, Elena ocolea petrecerile, însoțindu-l arareori pe Alecu. Apriga soacră se amesteca necontenit în căsnicie, răscolindu-le viața. Cuza căuta dese prilejuri de a evada la Iași, unde se aflau atâția dintre prietenii săi, iar Elena rămânea singură, trăind aproape izolată. Viața celor doi avea însă să fie schimbată brusc, se apropia anul 1848…..

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici http://www.istorie-pe-scurt.ro/contribuie/