Gabriel Liiceanu este unul dintre ultimii care l-au văzut pe Emil Cioran. Filosoful rememorează acele clipe: ”Emil Cioran era un ipohondru. Toată viaţa şi-a pândit, sistematic, bolile. Mai mult, ca toţi ipohondrii, suspectându-se, îngrijindu-se şi citind despre boli, devenise competent şi avea voluptatea de a împărţi sfaturi medicale în dreapta şi în stânga. Scrisorile către fratele lui sunt pline de pedanterii medicale: de la cum să faci un ceai de plante ca să aibă efect, şi mai ales cum să-l bei (cu o mână ridicată!) şi până la prescripţii sofisticate şi nume exotice de medicamente. El însuşi se duce, după cum rezultă din corespondență şi din ”Caiete”, mai tot timpul la medic. Sala de aşteptare, scăldată în cuvintele bolnavilor care se mărturisesc povestindu-şi bolile, îl îngrozeşte, îl face să plece şi îi smulge reflecţii care intră sub formă de aforisme amare în cărţile sale. Continue reading →