Traian Vuia și povestea primului zbor cu un aparat autopropulsat mai greu ca aerul


Traian Vuia

La începutul veacului XX, Traian Vuia plecase în Franța, pentru studii de inginerie. Cele două luni plănuite inițial se transformă în patru ani. De la un tânăr necunoscut, ajunsese un inginer foarte apreciat în cercurile de specialitate. Într-un hangar de pe malurile Senei, își ținea o pasăre de foc cu ajutorul căreia dorea să-și îndeplinească visul copilăriri: să zboare.

Avion Traian Vuia

În decembrie 1903 frații Wright realizează primul zbor propulsat controlat cu un aparat mai greu ca aerul. Era un pas important în istoria zborului, însă spre deosebire de ceea ce numim azi avion, ei folosiseră o ”catapultă” pentru a-și lansa aparatul. Traian Vuia auzise de performanța americanilor, dar știa că pentru a avea o utilizare pe scară largă, mașina de zbor trebuia să poată decola prin forțe propii. În mintea lui a luat contur un plan:

”1. Mașina, fără aripi, înaintează pe o șosea ordinară ca un automobil, prin singura acțiune a elicei aeriene. Se observă viteza.
2. Mașina montată cu aripi avansează pe aceeași șosea și se observă momentul și viteza când părăsește pământul.
3. Mașina montată cu aripi și guverne(dispozitive de control al direcției) încearcă să producă un zbor scurt.”

Primul experiment, petrecut în decembrie 1905 nu l-a entuziasmat pe Traian Vuia. Acea încercare nu urma să-l dezlipească de la sol, ci era doar una de observare a unui ”automobil tras de o elice”. Singurul spectator a fost fermierul unde își ținea mașinăria. Vuia se urcă în ”automobilul cu elice”. Motorul pornește cu un zgomot puternic și ciudata pasăre pornește cu vântul în față. Pilotul nu a împins prea mult limitele, dar totuși aparatul atinge viteza de 40 de kilometri pe oră purtat doar de elice. E pentru prima oară în lume când un aparat rulează pe suprafața solului tractat de o elice. Rezultatul testului este foarte bun.

Traian Vuia

Pentru 5 februarie 1906 fixează o tentativă de zbor efectiv. Pe acea dată, la Montesson, lângă Paris, vine o armată de reporteri și fotografi. Din cauza vântului experimentul se amână. Pentru a nu dezamăgi prea mult asistența, Traian Vuia demontează aripile pentru a nu-și periclita mașinăria și face o demonstrație similară cu cea de la sfârșitul lui 1905. Gazetarii pun întrebări, iau note, fac fotografii și în zilele următoare publică articole elogioase. Dacă până atunci românul era cunoscut doar în cercurile specialiștilor, de acum e în centrul atenției publice. Traian Vuia nu se entuziasmează. Știa că e o mare diferență între calea terestră și cea aeriană. Vremea se menține nefavorabilă și face experimentul imposibil. Inventatorul nu pierde însă timpul. Face calcule și încearcă să prevadă dificultățile pe care le-ar pune un lucru nemaiîncercat: zborul cu un aparat autopropulsat mai greu ca aerul. Pe la mijlocul lui martie vremea se îmbunătățește și Vuia hotărăște că data de 18 martie 1906 va fi cea în care se va desprinde de la sol cu pasărea sa de foc.

Traian Vuia

Ziua de 18 martie 1906 era senină. În zare se vedeau Turnul Eiffel, palatul Trocadero și mai departe, parcă în ceață, Sacre-Coeur. Fiecare minut era prețios. Vremea se putea schimba repede. Când mecanicul dă drumul la motor, primul duduit îi face pe toți cei prezenți să tresară. Vuia mângâie în neștire tuburile de metal rece și simte în palmă toate vibrațiile. La ora 15 pilotul își ocupă locul. Câteva clipe pare pierdut în fața momentului istoric. Spune însă apoi mecanicului să desferece roțile. Vuia deschide vana gazului. Pasărea de metal se scutură ușor și pornește să alunece lin pe pământul încă umed. Treptat aparatul își mărește viteza. În gândul lui Vuia începe să încolțească îndoiala. Dacă toate calculele erau greșite? Deodată zguduiturile încep să se piardă, să devină tot mai ușoare ca și cum aparatul începe să alunece pe o apă nevăzută. Apoi încep să nu se mai simtă deloc. Pilotul își desprinde o clipă privirea de marginile zării și-și pleacă ochii pe pământ, sub el. Inima îi zvâcnește cu putere și se opreșre, parcă pentru a zăbovi cu ea și clipa grăbită. Simte o amețeală ușoară care urcă și-l învăluie în acele momente: pământul nu mai este lângă el, s-a depărtat, a coborât.

Traian Vuia

Aparatul plutește, zboară. Prietenii rămași jos urmăresc cu înfrigurare înălțarea treptată a aparatului, zborul său lin părând să dureze ceasuri. Au încercat să se țină de el, o bucată de timp, fugind, fluturând pălăriile și batistele pe care pilotul nici nu le remarcă absorbit cum era. Pe urmă au trebuit să se lase păgubași, mulțumindu-se doar să calce pe urmele proaspete ale roților care arătau cât timp rulase aparatul înainte de a prinde înălțime. Deodată însă pilotul și cei de jos își dau seama că s-a întâmplat ceva neobișnuit, grav poate. Motorul tușeșete de câteva ori și se oprește brusc. Temerarul încearcă în zadar să dea un impuls mașinii. Ușor, apoi din ce în ce mai puternic, vântul lateral care s-a stârnit pe nesimțite împinge avionul spre sud-vest, gata să-l răstoarne. Vuia realizează că nu mai e nimic de făcut. Ar fi mulțumit să poată ateriza în condiții bune, fără stricăciuni. Această speranță este însă spulberată. Vântul trimite avionul înspre dreapta, într-un copac. Deși aparatul de zbor al lui Vuia a lovit arborele, pilotul a scăpat nevătămat. Daunele erau mărturia zborului pe o distanță de 12 m, la circa un metru deasupra solului, după ce mașina cu elice își luase avânt parcurgând 50 de metri. Astfel la Montesson, lângă Paris, pe 18 martie 1906 s-a produs o premieră: un aparat mai greu ca aerul se desprinsese de sol și zburase prin mijloace propii, iar cel care făcuse acest lucru era un român din Banat, Traian Vuia.

Traian Vuia

Leave a Reply