Alexandru Ioan Cuza a desfășurat o vastă activitate de așezare a statului român pe baze moderne, inițiind și înfăptuind reforme democratice de mare importanță, reușind să depășească obstacole puse în cale de unele Mari Puteri, în special de Imperiul Otoman.
Deoarece politica sa de reformare întâmpina o puternică rezistență din partea majorității Adunării, Cuza a recurs la lovitura de stat din 2/14 mai 1864 și a hotărât organizarea alegerilor pe baza unei noi legi electorale. Domnitorul a adresat poporului român o Proclamație, prin care arăta motivele deciziei sale, solicitându-l să aprobe textul Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris și al noii legi electorale. În cadrul plebiscitului din 10/22-14/26 mai 1866, cetățenii României- dornici de schimbări și reforme- au aprobat aproape în unanimitate propunerile lui Cuza.
Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris- un act cu valoare constituțională- sporea puterile domnitorului. Acesta prevedea „Puterile publice sunt încredințate domnului, unei Adunări Ponderatice și Adunări Elective” (art. 1), iar „Puterea legiuitoare este exercitată în colectiv de domn, de Adunarea Ponderatică și Adunarea Electivă” (art. 2). Domnul are singur inițiativa legilor, el le pregătește cu concursul Consiliului de Stat și le supune Adunării Elective și Corpului Ponderator spre votare (art. 3). Domnul mai are următoarele drepturi: numește pe președintele Adunării Elective și pe cei doi vicepreședinți ai Corpului Ponderator, deleagă minștrii sau membrii Consiliului de Stat care vor susține în Adunarea Electivă proiectele de legi, numește 64 de membri ai Corpului Ponderator, poate refuza sancționarea legilor.
Treptat, politica lui Cuza și faptul că el se înconjurase de o camarilă, care s-a angajat în tot felul de afaceri păguboase pentru stat, au condus la împotrivirea tot mai energică a conservatorilor afectați de reforma agrară, dar și a burgheziei radicale (roșii), care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice.
La începutul lui 1863 s-a vehiculat ideea aducerii unui principe străin. După lovitura de stat din 1864, atitudinea contra domnitorului a crescut în intensitate. În iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica , Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei au semnat un act prin care se obligau ca „ la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”. Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. Ei au avut discuții cu împăratul Napoleon al II-lea, care era considerat principalul protector al României.
În cursul lui 1865 vocile care cereau detronarea domnitorului erau au devenit mai puternice și mai multe. În acest context, Cuza adresa la 19 septembrie o scrisoare lui Napoleon al III-lea în care arăta ce s-a realizat în România în timpul domniei sale și făcea „constatarea că simpatiile Franței pentru persoana sa au pălit. Poate el, Cuza, nu era la înălțimea rodului pe care trebuia să-l aibă, iar dacă împăratul crede astfel, el este gata să părăsească tornul”. Pe 5 decembrie, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul a afirmat că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României. „Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire- însă numai ca depozit sacru”. Prin această declarație Cuza însuși pregătea evenimentele din februarie anul următor.
Avea dreptate opoziția să comploteze împotriva domnitorului? Era principele străin o prioritate în 1865-1866 pentru România? Ce ar fi putut face Cuza pentru a calma starea de revoltă a politicienilor? Sunteți invitați să va exprimați opinia în secțiunea de comentarii.
Bibliografie:
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.Carol I, editura Enciclopedică, București 2010