În prima parte am văzut care au fost motivele care au dus la alcătuirea “Monstruoasei Coaliții”, gata să îl dea jos pe Cuza. Ce s-a întâmplat în noaptea de 11 februarie 1866? Mult după miezul nopții trupe din Regimentul 7 de linie și două baterii de artilerie se îndreaptă spre Palat. Aici, garda comandată de maiorul Lecca, îi aștepta. Un grup de ofițeri și civili intă în clădire, ajunge la ușa încăperii unde dormea Cuza, o forțează și intră. Cuza nu se opune, deși avea pistoalele la îndemână, și când grupul de ofițeri cu revolverele în mâini, îi cer să abdice și-i prezintă decretul respectiv, el îl iscălește pe spatele unuia dintre complotiști, colonelul Pillat. Acest decret are următorul cuprins:

“Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a ministerului ales de popor.”

Expresia “conform dorinței națiunei” și aceea a ministerului “ales de popor” erau de circumstanță, pentru face impresie opiniei publice. În realitate nu era deloc dorința “națiunei întregi”, căci țăranii care formau peste opt zecimi din populație, muncitorimea de la orașe și o bună parte din burghezia mică și mijlocie erau pentru Cuza. Nici guvernul nu fusese “ales de popor”, ci numit de Locotenența Domnească, adică trei dintre complotiști.

După semnarea actului de abdicare- ora 5 dimineața- Cuza, îmbrăcat în haine civile, este scos din palat, trecând printre două rânduri de soldați întorși cu spatele spre el pentru a nu-l vedea pe fostul domn- așa de mare era teama de o eventuală reacție a soldaților- suit într-o trăsură cu ferestrele acoperite și dus la casa lui Constantin Ciocârlan, un devoltat al lui C.A. Rosetti. La ora 13, sunt convocate cele două camere ale Parlamentului într-o ședință extraordinară. Locoteneța Domnească ( cea care înlocuia domnitorul pe timpul vacantării tronului) și guvernul aduc la cunoștință actul abdicării. Deputații proclamă apoi domnitor pe Filip I, conte de Flandra, din familia domnitoare belgiană. Acesta refuză însă coroana.

Dacă ar fi să ne luăm după actele oficiale și după „Românul” lui C.A. Rosetti ar trebui să credem că detronarea lui Cuza a provocat o mare satisfacție, ba chiar o explozie de entuziasm. Adevărul este că „mărețul act” și „spectacolul sublim” s-a petrecut noaptea, pe întuneric, iar locuitorii Capitalei, în marea lui majoritate n-au reacționat cum se așteptau complotiștii. Manifestațiile unei minorități interesate, alcătuită din cei ce luaseră puterea și din partizanii celor care sperau situații personale și avantaje de pe urma schimbării petrecute, nu trebuie să inducă în eroare. E adevărat că nici n-a fost vreun gest de dezaprobare a acțiunii complotiștilor, căci nici oștirea loială, nici populația civilă n-au reacționat în acest sens, n-au mișcat.

În ciuda campaniei de presă dusă împotriva lui Cuza după abdicare, domnia de șapte ani a rămas în istorie prin înfăptuiri majore pe linia organizării statului pe baze moderne și reforme cu un larg impact asupra populației.

Bibliografie

Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza-Vodă, editura Științifică, București, 1996
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. Mihai I, editura Enciclopedică, București, 2010