Ideea înfiinţării unei bănci de credit şi de emisiune a preocupat, încă de la 1848, diferite cercuri ale societăţii româneşti, dar în atenţia factorilor politici a intrat mai ales după 1859.

După această dată, se înmulţesc demersurile în favoarea unei astfel de iniţiative dar toate au fost sortite eşecului. Pe lângă proiectele care nu s-au finalizat, de-a lungul unui deceniu, s-au creat mai multe instituţii ce aveau atribuţii de creditare: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (1 decembrie 1864), Creditul Funciar Rural (1 iunie 1873), Creditul Funciar Urban (1875). Apariţia acestor instituţii a fost expresia un nou spirit de afaceri bazat pe credit şi a cultivat încrederea publicului în puterea financiară internă. Iniţierea publicului în practicile operaţiunilor bancare a reprezentat deja elemente esenţiale ale civilizaţiei bancare timpurii româneşti. Indiferent de natura capitalului cu care ar fi trebuit creată banca de emisiune, intern sau extern, gânditorii economici ai epocii erau de acord că o astfel de instituţie era una din marile necesităţi ale ţării.

Cu toate acestea, cunoştinţele de cultură bancară nu fuseseră asimilate pe scară largă, astfel încât nu se înţelegea foarte bine ce presupune o bancă de emisiune, ceea ce a generat în rândurile opiniei publice atitudini de teamă şi rezervă, iar în cazul forţelor politice de acţiune prudentă, Mai mult, existau serioase diferenţe de opinie atunci când se discuta stabilirea momentului de înfiinţare, pentru că se avea în vedere compatibilitatea unei astfel de instituţii moderne cu gradul de dezvoltare economică al ţării. Ca şi paradigma modernizării, proiectul de creare a BNR a suscitat o amplă dezbatere. Unii credeau că trebuie să se mai aştepte ca industria şi comerţul să se dezvolte, în timp ce alţii susţineau că numai o bancă naţională poate susţine prin credite ramurile economiei, ducând la progrese majore.

Unul din cei mai entuziaşti şi consecvenţi promotori ai întemeierii unui aşezământ de credit naţional a fost I. C. Brătianu: în 1859, în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, declara cu convingere: “Nu vom putea face nici un pas înainte, ne trebuie bănci, până nu vom constitui aceste bănci, nu putem zice că trăim”; la 10 mai 1861, în discursul rostit în Cameră cu prilejul discuţiei la Mesajul tronului, insista: “atâta timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare, iar guvernul trebuie să vină cât mai repede cu un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune”; la puţină vreme după proclamarea independenţei, tonul său devenea şi mai hotărât: “Să constituim o bancă de circulaţie, ca să devină un rezervor pentru timpurile grele”. Cele două temelii care aveau să asigure libertatea şi independenţa BNR, autonomia şi capitalul naţional, au reprezentat elementele esenţiale ale concepţiei lui I. C. Brătianu despre funcţionarea unei bănci naţionale.

Având în vedere circumstanţele interne şi externe care influenţau iniţiativa de înfiinţare a băncii naţionale, se impunea o chibzuinţă matură pentru găsirea celei mai eficiente formule. Stabilitatea politică datorată Războiului de Independenţă victorios, recunoaşterea internaţională a Independenţei, ceea ce elimina impedimentele resimţite atunci când au avut loc primele emisiuni ale monedei naţionale, aşezarea strategică la gurile Dunării şi optimismul împărtăşit de marele public au reprezentat o hotărâtoare susţinere a politicii economice promovate de guvernul condus de I. C. Brătianu (1876 – 1888). Legea biletelor ipotecare (1877) prevedea la art. 10: “guvernul va fi dator să elaboreze un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune, pe care-l va supune Corpurilor Legiuitoare la cea mai apropiată sesiune”.

La 27 februarie 1880, preşedintele Consiliului de Miniştri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naţionale a României, o concretizare a politicii economice naţionale “prin noi înşine”. Formula supusă dezbaterii Parlamentului de către guvernul liberal se baza pe întâlnirea capitalurilor particulare cu încrederea inspirată de stat. Expunerea de motive la această lege se încheia cu următoarea apreciere: “posteritatea va lua cu recunoştinţă act în analele ei, că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei Bănci Naţionale, prin propunerea guvernului conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii şi pe acei care din propunere au făcut o realitate”. De asemenea, iniţiatorii proiectului precizau că întregul sistem al organizării şi administrării BNR atât principiile constitutive, cât şi mecanismul funcţionării ei, au fost luate din legea organică a Băncii Naţionale a Belgiei, tot aşa cum principiile Constituţiei Belgiei din 1830 au stat la baza Constituţiei României din 1866.

În Parlament, după serioase dezbateri, la sfârşitul lunii martie 1880, a fost votată Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune, înregistrându-se numai trei voturi contra în Senat, două voturi contra şi 14 abţineri în Camera Deputaţilor. Rezultatul votului a exprimat cvasiunanimitatea împărtăşită de elita politică şi economică românească cu privire la necesitatea înfiinţării Băncii Naţionale a României. Promulgată de principele Carol I, la 11 aprilie 1880, Legea a fost publicată în “Monitorul oficial”, nr. 90 din 17 aprilie 1880.

Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei (60.000 acţiuni) şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Statul deţinea o treime din acţiuni, iar restul de două treimi aparţineau particularilor. În schimbul concesionării privilegiului de emisiune de către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca îşi asuma mai multe obligaţii: retragerea din circulaţie, în cel mult patru ani, a biletelor ipotecare; înfiinţarea de sucursale şi agenţii în principalele oraşe şi, în special, în fiecare reşedinţă de judeţ (măsură menită să uşureze răspândirea în teritoriu a noilor mijloace de plată şi efectuarea serviciului de trezorerie), Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova fiind primele avute în vedere prin lege; plasarea unei sume, egală cu jumătate din capitalul social vărsat, în efecte publice româneşti; efectuarea fără nici o indemnizaţie a serviciului de casierie pentru stat. De asemenea, Legea prevedea pentru operaţiunile de scont ale băncii o dobândă maximă de 7%, ceea ce reprezenta un credit ieftin. În prima etapă, pentru constituirea şi funcţionarea BNR, erau suficiente subscrierea şi depunerea efectivă a 24.000 de acţiuni, reprezentând un capital social de 12.000.000 lei. Pentru restul de 18.000.000 lei, până la completarea capitalului stabilit iniţial, urma, la momentul oportun, să se facă alte 2 emisiuni de câte 9 milioane.

Prin Decretul nr. 1595/1880, publicat în “Monitorul oficial”, nr. 115 din 23 mai 1880, şi republicat în “Monitorul oficial”, nr. 117 din 25 mai 1880, principele Carol I a promulgat Statutele BNR. În cele 9 capitole şi 105 articole ale Statutelor, erau reglementate cu stricteţe operaţiunile pe care le putea întreprinde noua bancă: emisiunea biletelor; scontarea efectelor comerciale şi a bonurilor de tezaur; comercializarea metalelor preţioase; acordarea avansurilor pe metale preţioase, efecte publice şi alte valori garantate de stat; primirea de sume în cont curent şi titluri în depozit; încasarea efectelor încredinţate băncii de către particulari. Erau interzise băncii acele operaţiuni care aveau caracter de imobilizare a fondurilor: împrumuturile pe ipoteci, pe acţiuni industriale sau pe propriile ei acţiuni; participarea directă sau indirectă la întreprinderi industriale sau comerciale; posesiunea altor proprietăţi imobiliare decât cele strict necesare serviciilor ei.Banca urma să emită bilete de 20, 100 şi 1.000 lei, precum şi tipuri intermediare de 50 şi 500 lei, forma acestora, modul emisiunii lor şi cantitatea pentru fiecare categorie fiind de competenţa Consiliului general al BNR. Pentru a limita puterea de decizie a marilor acţionari, în primul rând, a statului, la Adunarea generală participau acţionarii care deţineau un număr minim de patru acţiuni, ceea ce conferea dreptul la un vot. Indiferent de numărul acţiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal şi zece voturi ca mandatar. Aceste restricţii permiteau conducerii executive a băncii să aibă un rol important în fixarea coordonatelor politicii monetare şi de credit a instituţiei.

Adunarea generală alegea dintre membrii săi patru directori însărcinaţi cu administrarea băncii şi patru cenzori pentru supravegherea operaţiunilor. Guvernatorul, doi directori şi trei cenzori erau numiţi de guvern. Directorii şi cenzorii numiţi de guvern nu puteau să fie funcţionari publici sau să aparţină corpurilor legiuitoare. În caz de absenţă a guvernatorului, unul dintre directori era numit de către guvern, în fiecare an, viceguvernator. Activităţile curente erau conduse de Consiliul de administraţie, compus din guvernator şi cei şase directori. Consiliul de administraţie şi Consiliul de cenzori formau Consiliul general. Acesta numea Comitetul de scont. Operaţiunile băncii, în special emisiunea biletelor şi scontul, erau supravegheate de un comisar numit de guvern, care avea dreptul să asiste, cu vot consultativ, la toate şedinţele consiliilor şi ale comitetelor din bancă şi să se opună oricărei hotărâri pe care o considera contrară legii, statutelor şi regulamentelor acesteia sau intereselor statului.BNR îşi va asuma provocarea reprezentată de implicarea în modernizarea societăţii româneşti, iar civilizaţia bancară românească era în măsură să facă pasul decisiv de la stadiul timpuriu la organizarea temeinică a sistemului de credit. Datorită rolului îndeplinit, încă din primul an, în însănătoşirea circulaţiei însemnelor monetare şi a finanţelor publice, Banca Naţională a României a început construcţia unuia din primele poduri peste prăpastia existentă în societatea românească între dorinţa generală de modernizare şi caracterul limitat al resurselor financiare.